...

Exponatul

Într-o sală golaşă din Muzeul Comunismului Românesc, pe maşinăria totalitarismului de generaţia a doua se depune încet praful. Societăţile totalitare de prima generaţie – Germania lui Hitler, Rusia lui Stalin, Italia lui Mussolini, Ungaria lui Horthy, România lui Antonescu, Spania lui Franco, China lui Mao – reprezintă variante neaoşe de dictatură născute din mişcări politice autohtone şi diferă considerabil în ideologia lor fundamentală, în atitudinea faţă de proprietatea privată, faţă de religie, în tratamentul minorităţilor etc.

Pe de altă parte, datorită faptului că aliaţii victorioşi au permis URSS-ului să impună comunismul în ţările Europei de Est, totalitarismul de generaţia a doua este remarcabil de omogen, mai ales la începuturi. Diversele variante ale aceluiaşi model de regim totalitar instalate cu forţa în ţările Europei de Est au fost corpuri străine, structuri venetice impuse prin silnicie, resimţite şi respinse ca atare. Nu au fost legitime pentru că nu au guvernat „cu consimţămîntul celor guvernaţi“. Dimpotrivă, foloseau teroarea ca un mijloc de stăpînire: după cum a spus Lenin, „sîntem pentru teroarea organizată… Teroarea este o necesitate absolută în timpuri revoluţionare“. Cu toate acestea, regimurile comuniste din Europa de Est s-au dovedit a fi relativ stabile: au durat 40 de ani şi s-au destrămat numai după ce suportul lor din afară s-a prăbuşit. Exponatul pomenit mai sus este maşinăria acestui sistem, dezbărată de variaţiunile locale.
Ca patul lui Procust, regimul totalitar de a doua generaţie pretindea societăţii să se adapteze unui şablon rigid. Bergson a definit comicul ca fiind „du mécanique plaqué sur du vivant“. Cred că efectul poate fi şi tragic. Aplicarea mecanică forţată a unui model de societate bazat pe ideologie intransigentă şi asuprire duce la o monstruozitate: o entitate artificială care este menţinută prin teroare şi poate exista numai (relativ) izolată de restul lumii. În Faust, Mefistofel creează homunculul, o fiinţă umană artificială care poate trăi numai în alambicul în care a luat fiinţă, pentru că ceea ce este nefiresc trebuie conţinut. Prin analogie, regimurile ţărilor făcînd parte din lagărul comunist au încercat să limiteze strict schimbul de informaţie cu lumea liberă pentru că se temeau – pe drept cuvînt – că le va submina controlul.

Relaţia dintre maşinăria totalitară şi temporalitate trebuie, de asemenea, menţionată. La începutul secolului al XX-lea, lîngă Insula Antikytera a fost descoperită o epavă datînd din secolul I. Printre artefacte a fost găsit un mecanism care avea angrenaje multiple de roţi dinţate. După decenii de studiu, acum ştim că era un computer mecanic, un model complex al cerurilor. Angrenajele reprezentau corect proporţiile dintre orbitele corpurilor cereşti. Fiecare învîrtire completă a manivelei care punea mecanismul în mişcare corespundea unui an; mecanismul reproducea corect fazele lunii şi poziţia relativă a constelaţiilor cunoscute pentru perioada de timp reprezentată de rotaţia manivelei.


În comparaţie cu mecanismul de la Antikytera, maşinăria totalitară de mîna a doua nu are nevoie de nici o manivelă. Regimul comunist era considerat veşnic, aşa că mecanismul este independent de timp. Modalitatea principală de neutralizare a timpului este rescrierea continuă a istoriei: „Un stat totalitar este de fapt o teocraţie şi, ca să-şi menţină puterea, casta stăpînitoare are nevoie să fie considerată infailibilă. Cum, în practică, nimeni nu e infailibil, e deseori necesar să se rearanjeze trecutul pentru a putea dovedi că o eroare sau alta nu au avut loc sau că un triumf imaginar sau altul s-au întîmplat cu adevărat“ (Orwell). Cu alte cuvinte, nu te poţi baza pe faptul că ceea ce s-a întîmplar deja va rămîne neschimbat. Timpul devine irelevant pentru că statul totalitar este singurul în care trecutul este incert şi imprevizibil.

Troţki a definit permanenţa revoluţiei ca fiind unul dintre principiile fundamentale ale statului totalitar comunist. Lenin, citat mai sus, sublinia, de asemeni, necesitatea absolută a terorii în timpul revoluţiei. Afirmaţiile lor se referă la un regim de dictatură comunistă autohtonă; în cazul regimurilor totalitare de generaţia a doua, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Maşinăria e in stasis şi singura ei menire este perpetuarea statu quo-ului: timpul e încremenit. Rolul acordat terorii în condiţiile unei dictaturi sui-generis sau a unei dictaturi de mîna a doua este de asemenea diferit: în loc să fie un mijloc de schimbare a relaţiilor de putere, teroarea devine mijlocul principal pentru păstrarea lor. Una dintre modalităţile principale de prezervare a puterii în statul totalitar este subminarea sistemului juridic independent. Hitler a spus că în nazism nu există o distincţie între lege şi etică: ceea ce este etic – adică în interesul statului totalitar – este şi legal. Înlocuirea a ceea ce este legal cu ceea ce e corect ideologic şi cîteodată cu bunul plac a dus la o structură de putere diferită: spre deosebire de o societate democratică în care cei bogaţi sînt puternici, într-un stat totalitar cei puternici sînt bogaţi.

În Newspeak, limbajul statului totalitar descris în 1984, diversele părţi ale vorbirii sînt interşanjabile, reprezentînd simbolic teama lui Orwell că în statul totalitar oamenii înşişi vor deveni interşanjabili.Ferma animalelor reprezintă elaborarea şi justificarea acestei temeri: în fiecare ţară din fostul lagăr comunist, personajele cărţii pot fi identificate cu figuri istorice specifice şi locale, pentru că personajele simbolice reprezentate de animale nu corespund unor individualităţi concrete, ci descriu roluri necesare funcţionării maşinăriei totalitare. Structura statului totalitar e o formă fixă. Angrenajele şi rotiţele maşinăriei reprezintă nu oameni, ci funcţii.

Spre deosebire de alte mecanisme, cu menire clar punitivă, ca de exemplu cel descris de Kafka înColonia penitenciară, răul este o calitate ascunsă, dar imanentă a maşinăriei totalitare. Nazismul n-a ascuns niciodată că este o ideologie a supremaţiei de rasă, însă comunismul se pretindea o utopie umanistă, permiţîndu-le celor convertiţi să pretindă că sînt idealişti. Cei angrenaţi în diverse roluri puteau să menţină un anumit grad de omenie şi, prin utilizarea unor strategii pe care le-am enumerat în eseuri anterioare, de exemplu autoamăgire, ketman, groupthink şi doublethink, să promoveze iluzia omeniei. Alte mecanisme psihologice precum raţionalizarea, amorţirea psihică, dublarea psihică i-au ferit de consecinţele actelor de silnicie comise. Credinţa că societatea totalitară va dura o veşnicie a contracarat frica de a fi tras la răspundere. Torţionarii aveau copii pe care-i iubeau, aveau prieteni, ţineau cu o echipă de fotbal etc. Aceste frînturi de omenie sînt irelevante din punctul de vedere al mecanismului totalitar: ceea ce contează este ca individul respectiv să-şi îndeplinească rolul preconizat. Cred că efectele psihologice ale participării volens nolens în statul totalitar, vreme de 40 de ani, au fost în mod semnificativ subestimate. „Totalitarismul nu se mulţumeşte niciodată să conducă prin mijloace externe, respectiv prin stat şi maşinăria violenţei; mulţumită ideologiei şi rolului special care îi este acordat în acest aparat de constrîngere, totalitarismul a descoperit un mijloc de a domina şi teroriza fiinţe umane dinlăuntru“ (Arendt). Participarea în statul totalitar determină schimbări în structura personalităţii. Malignitatea maşinăriei constă în faptul că utilizează nevoia foarte omenească de a te crede bun şi de a fi considerat bun de către alţii pentru a crea răul.

La sfîrşitul alegoriei lui Orwell, animalele nu mai pot face deosebirea între asupritorii vechi şi noi, între oameni şi porci. Acum, privind înapoi, după 22 de ani de la Decembrie 1989, avem aceeaşi dificultate. Pentru a deosebi între cine a fost om şi cine a fost porc avem nevoie de acces public, necondiţionat şi nelimitat la arhivele Securităţii, inclusiv la cele referitoare la Decembrie 1989 şi la mineriadă. Nu sînt atît de naiv încît să cred că aducerea la lumina zilei va rezolva toate dilemele; vor fi, fără îndoială, multe cazuri ambigue. De exemplu, Norman Manea a descris situaţia unui prieten forţat să devină informator, dar care i-a mărturisit imediat acest fapt. Cum să considerăm cazuri ca acesta? Nici nu sînt suporterul noţiunii de culpabilitate colectivă: „Unde toţi sînt vinovaţi, nu este nimeni vinovat; mărturisirile de vinovăţie colectivă sînt cea mai bună garanţie împotriva descoperirii celor vinovaţi şi însăşi magnitudinea crimei este cea mai bună scuză pentru a nu face nimic“ (Arendt).

Un model potrivit pentru a conceptualiza o asemenea situaţie este oferit de teoria haosului, şi anume de setul Mandelbrot. Interiorul şi exteriorul setului sînt bine definite, dar există o zonă limitrofă, de o complexitate infinită. E nevoie de un număr minim de decizii ca să afli dacă un individ a făcut sau nu parte dintr-un grup dat – de exemplu informatori ai Securităţii –, dacă fie satisface din plin criteriile de incluziune, fie nu le satisface deloc. Cazurile-limită, caracterizate prin ambivalenţă şi ambiguitate morală, cer decizii complexe şi repetate şi pot rămîne nedeterminate. Ceea ce doresc să propun este ca, pentru moment, să uităm de cazurile dificile (de exemplu, Marino sau Breban) şi să ne concentrăm asupra celor care au fost, fără îndoială, agenţi ai răului. Am început prin a spune că pe exponatul maşinăriei totalitare se depune praful într-o sală de muzeu. O privire mai atentă în străfundurile ei arată că unele luminiţe mai pîlpîie. Deşi mult slăbită, e activă încă şi va continua să-şi exercite influenţa malignă cîtă vreme amînăm exorcismul necesar.