...

Dinamica uitării: Ketman, Zahir şi Cartea de Nisip

În eseul său compact şi elegant Memoria ca remediu împotriva răului, Tzvetan Todorov observă că un număr de naţiuni vestice au introdus „Legi ale Memoriei“, de exemplu cele care interzic negarea Holocaustului, dar notează că efectul acestor legi lasă de dorit. Numărul de manifestări ale răului – războaie, masacre, tortură, teroare etc. – nu a scăzut, ci, dimpotrivă, pare în creştere. Cu alte cuvinte, memoria colectivă este un remediu ineficient împotriva răului. De ce?

Explicaţia lui Todorov formulează două cauze: a) capacitatea de a comite rău este o parte la fel de integrată în firea umană ca şi capacitatea pentru bine (inumanul face parte din uman); b) prezenţa răului creează o serie de roluri: răufăcător, victimă, erou şi beneficiar. Eroul şi victima sînt roluri pozitive pe cînd răufăcătorul şi beneficiarul pasiv al actelor altora sînt negative. Rolurile pot fi auto-atribuite de către participanţi, negînd exitenţa răului din ei şi diminuînd efectul terapeutic al memoriei: „Memoria trecutului nu va servi nici un scop dacă este folosită pentru a construi un zid impenetrabil între noi şi rău, identificîndu-ne exclusiv cu eroi ireproşabili şi cu victime nevinovate şi gonind agenţii răului în afara limitelor umanităţii. Cu toate astea, de obicei procedăm exact aşa.“

Problema autenticităţii memoriei
Analiza mea, detaliată în eseuri anterioare, a împărţit oarecum diferit grupurile create de răul societăţii totalitare: suporteri activi sau pasivi şi oponenţi activi sau pasivi. Punctul comun – şi cheia ambelor puncte de vedere – rămîne faptul că individul se auto-defineşte şi poate să asume post-factum apartenenţa la oricare grup dacă poate să menţină (onest sau fraudulos, prin decepţie sau auto-amăgire) consistenţa naraţiunii Sinelui şi dacă alegerea sa este validată prin interacţiunile cu alţii. Cu alte cuvinte, amintirile modificate în sensul justificării şi autojustificării sînt substituite realităţii. Într-un eseu anterior pe tema autenticităţii memoriei, l-am citat pe Filon Morar: „La noi întrebarea nu ar fi cum de am uitat binele pentru a îmbrăţişa răul, ci cum am uitat răul confundîndu-l cu binele. […] Amintirea trecutului comunist s-a lovit de o mişcare de rezistenţă profund partizană, de un veritabil cartel de distilare a memoriei şi de posologie a amneziei“.

Carmen Muşat observa într-un editorial recent că există multe moduri de a evita asumarea responsabilităţii. O citează pe Nadejda Mandelştam, care a descris două moduri de evaziune: amnezia şi falsificarea amintirilor. Jocul pe niveluri multiple între memoria colectivă şi cea individuală, responsabilitatea împărtăşită şi cea personală, modificată continuu de capacitatea omenească pentru autoamăgire, permit numeroase permutări. Într-un fel, acest proces de evaziune a responsabilităţii întoarce calităţile societăţii libere împotriva ei. Minciuni şi jumătăţi de adevăr sînt integrate în istorii personale şi colective şi promovate agresiv „cu libertatea pre libertate călcînd“, după cum scria Oriana Fallacci. Problema autenticităţii memoriei, în contextul unui trecut totalitar în care supunerea, disimularea, autoamăgirea şi retragerea în sine (emigrarea lăuntrică) erau mecanisme de adaptare folosite de majoritatea populaţiei, are consecinţe semnificative asupra recentelor controverse legate de deconspirarea trecutului de colaborare cu Securitatea a unor personalităţi cultural-literare şi de competiţia darwiniană dintre muzeele trecutului comunist.

Czeslav Milosz descrie strategia de adaptare denumită „Ketman“: abilitatea de a ascunde propriile convingeri şi a afirma cu con-vingere poziţia opusă. Termenul, de origine persană, era folosit pentru a desemna o tactică de disimulare a rezistenţei faţă de impunerea religiei musulmane, dar Milosz observă că este perfect potrivit pentru descrierea stării de lucruri sub dictatura comunistă. Proclamarea principiilor ortodoxiei, cînd de fapt eşti heterodox, admiraţia pentru realizările Uniunii Sovietice, cînd le dispreţuiai profund, laudele la adresa Conducătorului pe care-l urai – sînt toate exemple reprezentative.

Utilizarea Ketmanului înseamnă auto-realizare în pofida unei forţe externe şi dă naştere la simţ de superioritate din partea celor care îl practică bine. Să aplici această strategie înseamnă să minţi, şubrezindu-ţi temelia morală. În acelaşi timp, Ketmanul folosit în contextul unei societăţi bazate pe principiul primordialităţii binelui colectiv asupra binelui individual „produce ceva care otrăveşte comunitatea însăşi“.

Să nu uităm însă că Milosz a scris Gîndirea captivă în 1953. Modelul adaptării la societatea totalitară a crescut în complexitate faţă de cel bazat exclusiv pe Ketman. De exemplu, „gîndirea dublă“ a lui Orwell nu presupune că afirmi cu îndîrjire ceea ce nu crezi, ci că eşti capabil de a concepe în acelaşi timp o idee şi opusul ei şi de a folosi versiunea curentă impusă de către autorităţi. Valoarea de adevăr a ideii respective este irelevantă. „Dedublarea psihică“ a lui Lifton îţi permite să menţii registre morale separate pentru munca de torţionar şi pentru viaţa de acasă; superioritatea morală a unui registru asupra celuilalt nu intră în consideraţie. Un rafinament final este cel descris de Marius Oprea, abilitatea omului de tip nou de a „mima abil, în funcţie de instanţa la care se raportează, atît conformismul, cît şi subversivitatea“. Sîntem într-un imperiu al ambivalenţei şi al ambiguităţii. Pentru scopul discuţiei prezente să cădem de acord să folosim termenul de Ketman pentru a desemna toate strategiile similare de adaptare la societatea totalitară.

După cum observa Norman Manea (şi, independent, Vasile Morar), folosirea Ketmanului este uşurată în mod paradoxal de către bunul-simţ. Cu rădăcinile în moralitatea elementară, bunul-simţ creează o matrice de reciprocitate, în care o acţiune – de exemplu, datul de bineţe – îşi cere răspunsul. Reacţia este reflexivă: indiferent dacă cel care ţi-a dat bună ziua este un ticălos sau nu, vei răspunde automat. Convenţiile sociale îţi impun un comportament care este în dezacord cu ceea ce crezi despre interlocutor, o ipocrizie necesară. Experienţa subiectivă este una de disonanţă cognitivă, dar efectul acestei ambiguităţi facilitează angrenarea în Ketman.

În contextul unei societăţi deschise, abilitatea de a integra ambivalenţa este semnul maturităţii şi al subtilităţii, dar într-o societate închisă, ambivalenţa facilitează folosirea Ketmanului. După cum am menţionat, folosirea Ketmanului înseamnă să minţi, dar atunci cînd întreaga societate e bazată pe minciună (lebenslıge), se creează o sinergie între neadevărurile personale şi cele care stau la temelia societăţii. Aspectul temporal este de asemenea semnificativ. Cei care au făcut compromisuri sub comunism le-au făcut crezînd că dictatura va dura o veşnicie. Nu era vorba de un avantaj temporar, ci de o strategie pe viaţă. (Îi mulţumesc pentru această observaţie tatălui meu, Stelian Popescu.) Din fericire pentru cei dezavantajaţi de faptul că dictatura s-a dovedit a fi trecătoare, modificarea memoriei prin autoamăgire şi posibilitatea de a-ţi redefini rolul oferă o bine-venită portiţă de scăpare.

Întrebarea este: ce îşi aminteşte astăzi utilizatorul Ketmanului? Este în stare să menţină distanţa dintre ceea ce s-a pretins şi ceea ce a fost autentic? Ce îşi amintesc alţii despre el? I-au înţeles jocul şi substratul? Dacă generalizăm această întrebare la nivelul unei societăţi în esenţă bazate pe Ketman, înţelegem importanţa autenticităţii memoriei. Ca să-l parafrazăm pe Aristotel, cel mai bun interpret este cel care e capabil să înţeleagă similarităţile şi să recunoască imaginea adevărată în cea distorsionată, pentru că imaginile, ca şi cele văzute într-o apă curgătoare, sînt continuu modificate de mişcarea apei.

Într-un eseu anterior, am vorbit despre problema uitării şi a amneziei. Experimentele neuro-psihologice demonstrează că fără o intervenţie traumatică, fizică sau chimică nimic nu se şterge din memorie; ceea ce diferă este gradul de accesibilitate a amintirilor. Uitarea este un proces activ de selectare şi de restructurare a informaţiei înregistrate bazat pe criterii de relevanţă şi valenţă emoţională, un act necesar de primenire şi organizare. Imaginile „uitate“ sînt încastrate în multiple lanţuri asociative care permit rechemarea lor în conştienţă. Asociaţiile sînt organizate atît pe criterii logice (spaţiu, timp, cauzalitate), cît şi pe criteriile mult mai flexibile ale inconştientului (valenţă emoţională, contiguitate, reprezentare simbolică). Freud a numit acest proces „concatenare complexă“, iar Lacan a comparat fiecare asociaţie cu „un inel dintr-o salbă care este (la rîndul ei) un inel dintr-o salbă făcută din inele.“ Asociaţiile, redundante şi „cross-referenced“, fac posibilă reconstituirea unor amintiri complexe dintr-un singur fragment. Un exemplu bun este Proust: revelaţia naratorului din à la recherche du temps perdu este iniţiată de faimoasa scenă a madeleinei.

Paradoxurile memoriei
În cazul amneziei traumatice, amintirea unui eveniment dureros, umilitor sau ruşinos creează un obstacol activ, blocînd lanţurile asociative şi rezultînd în inabilitatea de a rechema evenimentul (şi altele asociate cu el) în conştienţă. Modul de a îndepărta blocajul este terapia: în cazul aparte al memoriei colective a unei naţiuni care a trecut prin totalitarism în condiţiile în care Ketmanul a fost folosit în mod intensiv, procesul începe cu „recunoaşterea cinstită“ (Sorin Adam Matei) care ne permite să „uităm ştiind ce uităm“ (Norman Manea) şi culminează cu înlocuirea amneziei cu uitarea activă. Criteriile de organizare a unei asemenea memorii colective sînt morale. Soljeniţîn a formulat în termenii cei mai simpli unul dintre criteriile fundamentale: lupul are dreptate, canibalul – ba. Lupul, care este animal de pradă, nu se poate împotrivi firii sale, dar canibalul care prăduieşte propria seminţie nu are nici o scuză. Varianta de Ketman care permite autojustificarea canibalului invocă de obicei principii supraindividuale şi/sau transcendentale: lupta de clasă, puritatea neamului, puritatea ideologică sau religioasă, binele colectiv etc. şi constituie un factor fundamental în psihogeneza răului. „Dezastrele continue ale istoriei omului se datorează capacităţii şi nevoii sale de a se identifica cu un trib, o naţiune, o biserică, o cauză şi de a-i îmbrăţişa credo-ul cu entuziasm şi fără spirit critic, chiar dacă acele principii sînt contrare raţiunii, lipsite de interesul propriu şi în detrimentul oricărei pretenţii de autoprezervare. Sîntem siliţi să ajungem la deducţia nepopulară că problema speciei noastre nu este un exces de agresivitate, ci o capacitate excesivă pentru devotamentul fanatic“. (Arthur Koestler)

Borges, scriind despre paradoxurile memoriei, foloseşte metafora „Cărţii de Nisip“: o carte cu pagini infinit de subţiri, cuprinzînd toată informaţia existentă, dar căreia îi lipseşte un principiu de organizare. Nu are nici început, nici sfîrşit şi nu poate fi deschisă de două ori la aceeaşi pagină. Ca atare, cu toate că dispune de totalitatea informaţiei, nu foloseşte la nimic: nu poate fi consultată sistematic şi orice informaţie cuprinsă în ea nu mai poate fi regăsită. Lanţurile asociative care permit rechemarea memoriilor sînt un rezultat direct al acţiunilor de structurare şi organizare. Criteriile prezente de organizare ale memoriei colective a totalitarismului, respectiv căutarea de ţap ispăşitor, autoamăgirea, decepţia, tragerea spuzei pe proprie turtă, doublethink, groupthink, amorţirea şi dublarea psihică aruncă încercările de a stabili responsabilităţi individuale într-o carte de nisip morală. Distorsiunile produse de utilizarea în masă a Ketmanului permit crearea unui hăţiş de nepătruns de justificări, raţionalizări şi contraacuzaţii care reacţionează în mod organic la orice investigare şi în care ceea ce contează nu este comportamentul obiectiv, ci starea subiectivă autoatribuită. (Ştiu că băteam toba mare, dar de fapt îi uram de moarte. Am crezut că mă înţelegi. Tu erai sincer? etc.) În absenţa transparenţei şi în condiţiile unor criterii fluide, în continuă schimbare, zgomotul de fond reprezentat de dezvăluirile selective din arhivele Securităţii bruiază mesajul: identificarea celor culpabili de schingiuire şi omucidere şi scoaterea la lumina zilei a întregului aparat de represiune. Lupta pentru controlul asupra arhivelor, competiţia darwiniană dintre muzeele diverselor versiuni ale comunismului reprezintă încercări de a plămădi versiuni ale trecutului servind interese partinice. Propunerea plină de bun-simţ şi de omenie a lui Ion Vianu de a crea un muzeu al totalitarismului, reflectînd adevărata noastră istorie, nu este luată în considerare. Cu toate că România a fost „zdrobită de totalitarisme“, anti-postcomunismul este la modă, iar o poziţie morală echidistantă faţă de cele două orori totalitare din trecutul nostru este considerată drept favorizînd stînga – o opinie absurdă pentru că încearcă compararea cantitativă a unor forme absolute ale răului.

O altă metaforă utilizată de Borges este „zahir“-ul: un obiect neînsemnat, care domină total conştienţa, fiind prezent în fiecare moment şi în fiecare amintire. În termenii discuţiei noastre anterioare despre memorie, zahirul este prezent în fiecare lanţ asociativ şi fiecare lanţ asociativ duce la el. Valoarea lui de informaţie este însă nulă. Cartea de nisip conţine totalitatea informaţiei din univers, dar într-o formă neaccesibilă şi neorganizată, şi valoarea ei de informaţie este paradoxal tot zero. Simpla existenţă a cărţii, potenţialul accesului la informaţia pe care o conţine reprezintă însă un zahir: cel care o posedă devine obsedat de nevoia de a o descifra. În final, în viziunea lui Borges, atît posesorul zahirului, cît şi cel al cărţii de nisip trebuie să se dezbare fizic de ele pentru a-şi păstra minţile. Noi nu avem acest lux: cîtă vreme informaţia prezentă în arhivele fostei Securităţi, incluzînd documentele referitoare la evenimentele din 1989 şi la mineriadă, nu este făcută publică în întregime, vom continua să fim bîntuiţi de un trecut cu care nu ne-am împăcat şi pe care nu l-am integrat în identitatea noastră.