...

Oraşul dosarelor şi biblioteca lui Babel

Unde este înţelepciunea pierdută
în cunoaştere?

Unde este cunoaşterea pierdută

în informaţie?

T.S. Eliot


Într-un comentariu recent referitor la problemele legate de deconspirarea relaţiilor dintre unii scriitori de marcă şi Securitate, Lucia Hossu-Longin îl citează pe Bellu Zilber comentînd vorbele lui Mişu Dulgheru, unul dintre anchetatorii săi: „Ascultam halucinat visul unui securist. Vedeam oraşul dosarelor, cu blocuri înalte, străjuite de oameni înarmaţi, cu nesfîrşite săli (şi) rafturi pline cu dosare pe vîrstă, profesiuni, naţiuni, totul ordonat după sistemul zecimal, şi imensa catedrală din mijlocul oraşului, cu Mişu la amvon, predicînd transfigurat mulţimii nesfîrşite de credincioşi cu dosare. Fiecare locuitor al oraşului cu dosarul lui“.

Borges a imaginat biblioteca lui Babel, nesfîrşită, conţinînd toate cărţile posibile. După cum comentează Gleick, biblioteca lui Babel conţine totalitatea informaţiei existente şi posibile, dar, în acelaşi timp, zero informaţie: în absenţa unui criteriu pentru a stabili care cărţi sînt adevărate şi care false, toate sînt echivalente. Cititorii rătăcesc prin ea căutînd zadarnic Catalogul care explică principiile de organizare a bibliotecii şi locul unde pot fi găsite cărţile importante. Există un zvon că Bibliotecarul a citit catalogul şi acum e atotştiutor, un Dumnezeu.

O problemă diferită marchează oraşul dosarelor. Compilat de aproximativ 27.000 de ofiţeri de Securitate şi de cam 800.000 de informatori, oraşul dosarelor conţine un talmeş-balmeş de bîrfe, informaţii ce au devastat şi au curmat vieţi, minciuni şi jumătăţi de adevăr. Nu există nici un Catalog, nici un Bibliotecar.

Principiul constitutiv al bibliotecii lui Babel este aleatoriu: toate combinaţiile posibile dintre literele alfabetului, fără nici o judecată de valoare. Se presupune că acele cărţi care par să nu aibă noimă sînt scrise în alte limbi sau în cod. (Această idee originează în ideea lui Swift despre maimuţele care întorceau cuburi conţinînd literele alfabetului. Expectaţia era că, după suficient timp, maimuţele vor produce toate cărţile posibile. Lucrurile nu stau aşa de simplu. Seth Lloyd a calculat că un număr mare de maimuţe muncind foarte repede de la începutul Uni-versului pînă astăzi ar fi reuşit să producă doar „Hamlet, act 1, scena 1. Intră Horaţio şi Mercuţio“. Bloch a calculat că, dacă fiecare carte ar fi de dimensiunea unui proton, biblioteca n-ar încăpea în întregul Univers cunoscut.)

Oraşul dosarelor este finit. Principiul său constitutiv este inteligenţa malefică: dorinţa de a supune şi a deforma minţi şi de a-i distruge pe cei nonconformişti. De asemenea, reflectă ambiţiile mărunte, intrigile de birou, favorurile şi răzbunările triviale, luptele interne mari şi mici, pizma şi prejudecăţile celor care l-au creat.

Din cînd în cînd, Inchizitorii pătrund în biblioteca lui Babel şi încearcă să distrugă cărţile pe care le consideră false. Nu au nici un efect: biblioteca este infinită şi aceeaşi carte, cu un singur „s“ în loc de „ş“, poate fi găsită altundeva, pe alt raft.

Oraşul dosarelor este pe mîna unei comisii. Informaţia conţinută în dosare reprezintă putere, cîtă vreme accesul la totalitatea informaţiei este limitat. Accesul la totalitatea informaţiei este necesar din cauza principiului constitutiv şi a biasurilor descrise mai sus, dar este blocat de către cei care deja au acces sau de cei din spatele lor. Informaţia ştearsă din dosare nu se poate recupera. Fragmente din dosare, făcute publice în mod selectiv, sînt folosite să maculeze reputaţiile celor vizaţi, de exemplu Marino sau Breban. Din cauza limitării accesului la informaţie şi a nesiguranţei create de procedeele descrise mai sus, veridicitatea acuzaţiilor nu poate fi verificată. Combinaţia dintre rea-voinţa constitutivă şi dezvăluirea publică, aparent aleatorie, a informaţiei din dosare creează o nouă problemă: Shannon a definit problema esenţială a transmiterii informaţiei ca raportul dintre mesaj şi zgomot. În cazul discuţiei noastre, zgomotul este cantitatea de informaţie dezvăluită la întîmplare, care maschează mesajul: motivele din spatele dezvăluirilor intenţionate.

În comentariul său referitor la aceeaşi temă, Daniel Cristea-Enache propune: „informaţia din toate dosarele scriitorilor noştri trebuia dată odată şi pusă pe Internet, cu acces liber. Fără parţializări ale adevărului biografic şi fără menţinerea biografiilor unora într-o beznă protectoare“. Sînt întru totul de acord, dar nu văd de ce să limităm dosarele numai la cele ale scriitorilor. De asemenea, în cazul scriitorilor, trebuie să luăm în considerare totalitatea operei şi traiectoria înainte şi după 1989. Augustin Buzura comentează: „de multe ori, una este concluzia după citirea operei şi cu totul alta urmărind «viaţa şi activitatea» creatorului. Imediat după Revoluţie, un mare număr de oameni de cultură s-au integrat rapid în diferite structuri politice. Din păcate însă, marea majoritate nu s-au angajat ca scriitori, ca artişti, ci au împrumutat numaidecît vocabularul şi manierele foştilor activişti“.

După cum am menţionat în alt eseu, Stern afirmă că Securitatea germană (STASI) a făcut un efort susţinut şi conştient de a-i racola sau de a-i compromite pe intelectuali şi pe artişti. Nu există nici un motiv să credem că Securitatea română nu a urmat aceeaşi cale, iar hăţişul de nepătruns de adevăruri şi minciuni din jurul lui Marino – şi poate şi al lui Breban – oferă adăpost şi celor mai mici cu păcate mai mari.

Amnezie şi uitare

„Scopul unei capcane de prins peşte e să prindă peştele. Odată ce peştele e prins, poţi să uiţi de capcană. Scopul unei prăştii este să prindă iepurele. Odată ce iepurele este prins, poţi să uiţi de praştie. Scopul cuvintelor este să transmită idei. Odată ce ai prins ideea, poţi să uiţi cuvintele. Unde-l găsesc pe cel care ştie cum se uită cuvintele, ca să schimb cîteva cuvinte cu el?“ (Chuang Tzu)

Biblioteca lui Babel conţine informaţie nelimitată, dar criteriul după care putem decide valoarea informaţiei e ascuns. În absenţa unui principiu de selecţie, lumea informaţiei nelimitate seamănă, după cum susţine Jean-Pierre Dupuy, cu iadul: „cu cît comunicăm mai mult, cu atît creăm o lume mai infernală. Consider iadul în sensul său teologic – o lume lipsită de graţie: cele nemeritate, ne-necesare, surpinzătoare, neprevăzute. Avem de-a face cu un paradox: lumea noastră e o lume în care din ce în ce mai multă informaţie este din ce în ce mai lipsită de sens“.

În aceste condiţii, abilitatea de a uita devine o necesitate a igienei mintale, însă uitarea este un proces activ care necesită un consum de energie şi criterii pentru ştergerea informaţiei, de exemplu importanţa, semnificaţia subiectivă, asociaţiile cu alte informaţii şi generativitatea (numărul de asociaţii noi pe care le creează.) Informaţia uitată este relativ inertă. Nu trebuie să confundăm uitarea cu amnezia traumatică, ce are loc cînd un eveniment din trecut este atît de dureros sau provoacă atîta vinovăţie şi ruşine, încît mecanismele de apărare ale Sinelui îl exclud din conştient. Evenimentele traumatice ascunse prin amnezie nu sînt şterse. După cum a arătat Freud, materialul reprimat nu rămîne inert, ci continuă să formeze asociaţii noi, încercînd să redevină conştient şi afectînd continuu modul în care percepem realitatea. Concluzia este că, dacă substituim uitarea cu amnezia traumatică, subminăm principiul igienic de a controla şi anula numai informaţia pe care o considerăm inutilă sau perimată.

Modul prin care putem obţine acces şi control asupra memoriilor traumatice este terapia. Am argumentat în repetate rînduri despre necesitatea unui proces terapeutic la nivel naţional, care, după cum susţine Sorin Adam Matei, trebuie să înceapă cu recunoaşterea cinstită. Modelul util este cel utilizat de către Comisia de Reconciliere Naţională din Africa de Sud, punînd accentul, după cum scrie Tzvetan Todorov, pe justiţia umanistă, nu şi pe cea legalistă, şi mai ales „evitînd violenţa în convingerea că cineva este singur în posesia adevărului, că acesta nu este cazul pentru alţii, şi mai ales că adevărul trebuie impus celorlalţi prin violenţă“. Judecata morală, afirmă Norman Manea, trebuie făcută cu prudenţă: „Viaţa sub totalitarism era o situaţie extremă care ne cere să aplicăm reguli nuanţate tuturor victimelor acelei cazne. Ca să înţelegem acea epocă, trebuie să ştim şi să judecăm cu grijă circumstanţe deseori ambigue şi covîrşitoare, fără să simplificăm niciodată realitatea complexă de dragul motivelor politice curente. O condiţie minimă: ca să uităm, trebuie să ştim ce uităm“.

Orwell a conceput „newspeak“ ca o mutaţie totalitară a limbajului, al cărei scop este să oprească gîndirea. Lifton menţionează „clişeele care opresc gîndirea“, exprimînd aceeaşi idee. Clişeele sînt „meme“ – unităţi de informaţie care se transmit de la minte la minte indiferent de conţinut, de o manieră similară cu o contaminare. Exemple de meme sînt: „Stalin, tatăl tuturor copiilor“ sau „Ceauşescu şi poporul“. Repetate fără să li se considere noima, invadează minţi şi sfera publică, îmbîcsind dialogul social. Unele cuvinte din „newspeak“, ca de exemplu „albnegru“, sînt contradictorii: „Aplicat unui oponent înseamnă obiceiul de a pretinde cu impudenţă că negrul e alb, contrazicînd faptele. Aplicat la un membru al Partidului, înseamnă obişnuinţa de a susţine că negrul e alb dacă disciplina de Partid o cere. Dar înseamnă, de asemenea, abilitatea de a crede că negrul este alb şi de a uita că ai pretins vreodată contrariul“. Din nou, Augustin Buzura: „Prima lege a supravieţuirii: să nu gîndeşti; iar dacă totuşi nu te poţi abţine, atunci obişnuieşte-te să taci; şi dacă ţi-e imposibil să taci, nu-ţi mai rămîne decît ultima şansă, să spui invers decît ai gîndit!“.

Asta cere o alterare continuă a trecutului, care devine posibilă printr-un sistem de gîndire care le conţine pe toate celelalte, numit „gîndire dublă“ („doublethink“). Din moment ce trecutul nu e fixat, el nu poate fi uitat; diverse variante ale trecutului sînt actualizate după necesităţile situaţiei. Cu alte cuvinte, trecutul totalitar dezarmează mecanismul de primenire al memoriei: trebuie să-ţi aduci aminte de tot, pentru că oricînd poţi fi acuzat de ceva, cît de trivial. Ancoraţi astfel în trecut, nu avem deschidere către viitor.

Spaţiul sferei politice româneşti are o curbură atît de pronunţată (pleonasmul e neintenţionat), încît extremele de dreapta şi de stînga sînt mai apropiate una de alta decît poziţiile moderate. Ca să-l citez din nou pe Ion Vianu: „Nu există drepturi ale omului de dreapta şi drepturi ale omului de stînga. Totalitarismele de orice sens au fost, înainte de toate, uriaşe încălcări ale drepturilor omului“. Consemnez această idee propunînd un nou cuvînt de „newspeak“: „dreaptastînga“, reprezentînd o poziţie politică ce preferă o societate închisă de orice fel unei societăţi deschise. Dezvăluirile parţiale din dosare, selecţionate subiectiv şi popularizate aparent la întîmplare, par bazate în bună măsură pe principiile „albnegru“ şi „dreaptastînga“. Judecăţile morale construite în baza lor au un fundament şubred.


Cunoaşterea vorbirii, dar nu a liniştii/
Cunoaşterea cuvintelor, dar nu
a Cuvîntului/
Toată cunoaşterea ne duce mai aproape de ignoranţă/
Toată ignoranţa ne duce
mai aproape de moarte/
Dar apropierea de moarte, nu mai
aproape de Dumnezeu.
T.S. Eliot