...

Model, alternative şi narcisismul micilor diferenţe

Am fost întrebat recent de ce nu avem o gamă mai largă de opţiuni şi părem a fi limitaţi la a alege între alternative de dreapta şi de stînga, cu rădăcini în sistemele totalitare care ne-au devastat în trecutul apropiat. Voi încerca să răspund din punctul de vedere al psihologiei sociale, poziţionat la joncţiunea dintre individ şi societate, la nivelul la care fenomenele sociale sînt interiorizate şi devin personale.


Teoria prevalentă a relaţiilor interpersonale poartă numele stîngaci de „relaţii cu obiectul“ (object relations). Terminologia este derivată din teoria freudiană, care definea instinctul ca avînd un scop (satisfacţia) şi un obiect care reprezintă ţinta instinctului. În psihologia modernă, obiectul reprezintă o persoană care are un rol simbolic important în viaţa individului. Principiul fundamental este acela că relaţiile interpersonale cu persoanele semnificative din viaţa noastră, mai ales cele timpurii, devin structuri normative interiorizate şi generalizate, un model al relaţiilor în general. În această perioadă au loc conflictele esenţiale prin care se stabilesc încrederea în alţii, capacitatea de a simţi ruşine şi vinovăţie, abilitatea de a fi autonom şi alegerea unor persoane din afara familiei ca obiecte ale dorinţei. Atunci învăţăm că „obiectele“ au constanţă şi permanenţă şi se cristalizează morala elementară, despre care scrie prietenul Vasile Morar. În acelaşi timp, relaţiile timpurii sînt baza strategiilor folosite mai tîrziu în viaţă pentru evaluarea şi menţinerea relaţiilor interpersonale.

Prin analogie, sistemele de organizare prin care a trecut o societate de-a lungul istoriei sale formează repertoriul de comportamente deja cunoscute care influenţează gama opţiunilor luate în consideraţie în perioadele de tranziţie. Democraţiile apusene funcţionează pentru că principiile pe care sînt întemeiate au devenit, la nivel individual, valori morale care au un rol normativ în structurarea comportamentului. De exemplu, separarea dintre stat şi biserică se traduce la nivel individual în înţelegerea faptului că libertatea credinţei este garantată, dar convingerile religioase nu justifică acte antisociale. Ca să simplificăm: „Mama Tereza da, Talibani nu“. Imperativul moral de a urma Biblia este moderat de această înţelegere. Nici chiar cei mai fundamentalişti creştini din Statele Unite, cei care cred că Biblia este cuvîntul adevărat al Domnului, nu încearcă să-i măcelărească pe cei ce nu cred ca ei (Iezechiel 16: 39-41 şi 23:25) şi nu pretind ca sclavul să se supună stăpînului (Coloseni 3:22, Timotei 6:1).

Ideea că drepturile omului sînt inalienabile este reflectată de etica responsabilităţii personale. Garanţia libertăţii cuvîntului se traduce la nivel individual în convingerea fundamentală că ai dreptul să-ţi spui părerea, dar şi prin înţelegerea faptului că ceilalţi au acelaşi drept şi că părerile contrarii trebuie tolerate. Distilarea principiilor democratice în valori morale este un proces îndelungat, dar necesar, un factor important în menţinerea stabilităţii unei societăţi democratice. Ca să o parafrazez pe mama mea, Clara Dan, unele societăţi au cei 700 de ani de acasă. Fără investiţia individuală în valorile sociale, aderenţa la principiile democratice rămîne superficială şi nemulţumirile duc la nostalgia totalitarismului.

În cazul României, putem identifica patru perioade distincte care o preced pe cea prezentă: o perioadă otoman-fanariotă, care a durat mai multe secole, o democraţie plăpîndă între 1859 şi 1938, dictatură de dreapta între 1938 şi 1944 şi totalitarism comunist între 1944 şi 1989. Fascismul românesc s-a dezvoltat din interior, înlocuind democraţia, şi a fost înlăturat prin forţă, din afară. Comunismul românesc a fost impus prin forţă, din afară, şi a fost respins (mai mult sau mai puţin) dinăuntru, în acelaşi timp cu implozia comunismului european. Nu trebuie neglijat faptul că ceauşismul, cu tendinţa sa marcată către ultranaţionalismul grefat pe comunism, a fost de fapt un hibrid prezentînd similarităţi semnificative cu dictatura de dreapta. Spaţiul politic românesc are o curbură atît de pronunţată încît extremele sînt mai apropiate decît poziţiile mai ponderate. Vasile Morar scrie că tensiunea dintre „morala deschisă a umanităţii şi cea închisă a grupurilor particulare“ a fost întreţinută – tragic şi paradoxal – de-a lungul istoriei prin lupta dintre grupele extreme de dreapta şi de stînga. Rezultatul este hybris politic şi moral, fiecare facţiune justificîndu-şi poziţia pe baza unui fundament moral. „La limită, hybris-ul este la el acasă şi atunci cînd, în numele moralei deschise, universale, partidele politice se simt îndreptăţite să impună prin forţă şi teroare anumite valori, şi atunci cînd, instalate în morala închisă, alte partide comit abuzuri şi crime.“

Cu alte cuvinte, trecutul nostru conţine trei modele de organizare socială, trei sisteme de referinţă: dictatură de dreapta, dictatură de stînga şi o democraţie cam şubredă. Fiecare dintre aceste modele aduce cu sine moştenirea istorică a perioadei fanariote. Structura politică prezentă este cea a unui stat democratic modern, însă experienţa noastră istorică a democraţiei rămîne necesarmente superficială. Din punct de vedere psiho-social, problema nu este numărul limitat al modelelor, ci faptul că am optat pentru cel mai vulnerabil dintre modele. După cum a spus Churchill: „Democraţia este cea mai proastă formă de guvernămînt, cu excepţia celorlalte încercate din cînd în cînd“.
Reflexele de supravieţuire şi mecanismele psihologice de adaptare dezvoltate şi acumulate sub două regimuri totalitare duc la o cumplită familiaritate cu asuprirea. Să te obişnuieşti cu libertatea, cu responsabilitatea individuală, cu absenţa statului dădacă, cu nedreptăţile inerente unei societăţi deschise cere un efort considerabil. Cei care se simt înstrăinaţi, neglijaţi sau nedreptăţiţi tînjesc după simplitatea de odinioară, minimalizînd mizeriile existenţei zilnice şi amplficînd siguranţa zilei de mîine. Întrebarea care a deschis prezentul eseu confundă nostalgia pentru modelele totalitare de dreapta sau stînga cu opţiunile oferite cînd ne exercităm dreptul de a alege.

Sfîntul Augustin spunea că nu poţi căuta decît ceea ce ai găsit deja. Citatul sugerează că, uneori, întrebările îşi conţin răspunsul; alte dăţi generează noi întrebări. Întrebarea cetăţeanului turmentat: „şi eu cu cine votez?“ îşi găseşte ecoul în altă întrebare: „cine sînt alegătorii?“. În alte discuţii pe teme similare, am arătat că cetăţenii statului totalitar se pot împărţi în patru grupe: două în mod necesar reduse ca număr, respectiv oponenţii activi şi suporterii activi, şi două mult mai numeroase, formate din oponenţii pasivi şi suporterii taciţi ai regimului.


Opoziţia pasivă a fost tolerată pentru că duce la închistare, la refugierea individului în lumea interioară. Conformismul a fost asigurat prin autocenzură, care a condiţionat individul să facă treaba organelor represive. Suportul tacit putea fi folosit, la o adică, drept pîrghie pentru a obţine o colaborare mai făţişă.
În perioada de tranziţie la o societate deschisă, ambele grupuri au recurs la mecanisme şi compromisuri similare, folosind intensiv autoamăgirea ca să-şi justifice acţiunile. Oponenţii pasivi, care au recurs mai mult la amuţirea sinelui şi emigrarea înlăuntru ar dori să treacă drept oponenţi activi, şi folosesc convenţii ale memoriei colective, ca de exemplu, „oponenţa prin cultură“ ca mecanisme de absolvire în masă. Prietenul meu Puiu Vasilescu îmi sugerează că noţiunea de absolvire în masă presupune culpabilizare colectivă. Vinovăţia este o reacţie datorată conflictului cu valori morale interiorizate. În cazul de faţă, reacţia nu reprezintă o criză de conştiinţă, ci beneficiul de a poza drept ceea ce n-ai fost. Suporterii taciţi, mai vulnerabili din cauza compromisurilor făcute, vor să fie consideraţi măcar oponenţi pasivi. Una din strategiile folosite este aceea de a încerca să primeşti o patalama de fost disident din partea cuiva cu acreditare acceptată în Vest. Altă strategie este antipostcomunismul, idealizarea valorilor de dreapta şi rescrierea istoriei. După cum afirmă Ion Vianu (care, împreună cu Norman Manea este unul dintru autorii importanţi pentru, ceea ce Vasile Morar numeşte „virtutea onestităţii responsabile – atît de rară şi atît de necesară pentru limpezirea pe coordonate morale a spaţiului nostru public“), tratarea egală a celor două perioade totalitare este, în ochii dreptei, criptocomunism corect politic Nu numai că nu se poate propune o discuţie a „crimelor fascismului“ fără să se ridice imediat tematica Gulagului sau a „crimelor comunismului“, dar se cere şi o judecată de valoare, descriind o oroare ca fiind mai mare decît cealaltă. Întrucît este vorba de forme absolute ale răului, propunerea e patent absurdă, de genul infinitul tău e mai mare decît infinitul meu. „Nu există drepturi ale omului de dreapta şi drepturi ale omului de stînga. Totalitarismele de orice sens au fost, înainte de toate, uriaşe încălcări ale drepturilor omului.“ (Ion Vianu)

În acest context, replica cvasiautomată „dar ororile comunismului?“, cînd tema este „ororile fascismului“, reflectă o nevoie de a tulbura apele şi o falsă echivalenţă morală. O grozăvie nu o justifică pe cealaltă; pot fi discutate independent sau împreună, depinzînd de sistemul de referinţă al discuţiei, dar nu există un imperativ logic sau moral de a le trata mereu ca două aspecte ale aceleiaşi probleme. De fapt, acest automatism este un cal troian pentru nevoia de justificare a suporterilor taciţi. Întrebarea care a fost punctul de plecare al discuţiei noastre, respectiv, înţepenirea în alternative de dreapta sau de stînga reprezintă victoria lor: împămîntenirea necesităţii de a accepta falsa premisă a legăturii între evenimente necorelate pentru a oferi un refugiu moral – de altfel iluzoriu – unui grup care-şi rescrie istoria.
Oponenţii pasivi şi suporterii taciţi ai fostei orînduiri constituie majoritatea alegătorilor, şi preferinţele lor reflectă mecanismele de adaptare şi compromisurile morale necesare pentru a supravieţui în societatea totalitară şi în cea de tranziţie. Strategia întrebuinţată de candidaţi urmează aceeaşi dinamică. Din păcate, candidaţii din rîndul oponenţilor activi au fost puţini. Candidaţii din rîndul suporterilor activi s-au prezentat drept suporteri taciţi sau oponenţi pasivi, iar candidaţii care au fost suporteri taciţi s-au pretins cel puţin oponenţi pasivi. Cinismul alegătorilor şi cel al candidaţilor se reflectă reciproc, după cum a propus Sloterdjik. Dar ăştia sînt oamenii, cu ăştia defilăm.


Freud a definit narcisismul micilor diferenţe ca amplificarea diferenţelor minore şi ridicarea lor la focare majore de conflict, care are loc între grupuri asemănătoare şi vecine: „Este întotdeauna posibil să uneşti un număr considerabil de oameni în dragoste cîtă vreme rămîn alţi oameni care să fie ţinta agresivităţii lor“.

Narcisismul micilor diferenţe oferă deschiderea prin care falsa echivalenţă obligatorie dintre atrocităţile comise de totalitarianismul de dreapta şi cel de stînga primeşte o infuzie corozivă de xenofobie şi de antisemitism. Reacţiile la documentarul Odessa al lui Florin Iepan, la cartea despre Nicolae Paulescu a lui Peter Manu şi Horia Bozdoghină, la protestul care a urmat apologiei lui Zelea Codreanu făcute de Ion Cristoiu la TVR se înscriu toate pe aceeaşi traiectorie reducţionistă previzibilă: înapoi la adăpostul cunoscut al demagogiei dreapta-stînga şi la xenofobia menţionată anterior. Admirabila propunere a lui Norman Manea, făcută recent în aceste pagini, ca fiecare naţiune să aibă pe lîngă o zi a mîndriei naţionale şi o zi a ruşinii, pentru contemplarea evenimentelor reprobabile din istoria ei, se va lovi, predictibil, de acelaşi zid. Cîtă vreme nu rezolvăm conflictul simbolizat de prevalenţa acestei false echivalenţe morale printr-un act terapeutic autentic la nivel de naţiune, de determinare şi acceptare a responsabilităţii personale, urmat de tămăduire, sîntem înţepeniţi în dinamica prezentă, condamnaţi să repetăm aceleaşi manevre sterile.

Sorin Adam Matei a comparat extremismul politic cu stările de dependenţă, de exemplu alcoolismul, şi a extrapolat comparaţia afirmînd că terapia extremismului trebuie să urmeze aceiaşi paşi ca terapia alcoolismului, primul – şi cel mai important – fiind recunoaşterea cinstită, care, după cum scrie Vasile Morar, „trebuie să-i cuprindă pe toţi, adică şi pe cei culpabili, şi pe cei cinstiţi şi nevinovaţi. În termenii lui Radu Cosaşu: şi pe extremişti, dar şi pe extremiştii de centru. Numai o frăţietate dintre recunoaştere şi cunoaştere poate asigura o limpezire a memoriei binelui în spaţiul public“. Din păcate, tentativa de a iniţia primii paşi pe acest drum al cunoaşterii şi autocunoaşterii se loveşte de o rezistenţă imensă: nu numai un refuz de a analiza onest, ci şi un efort deliberat de a falsifica istoria. Partizanii statu-quo-ului preferă apele tulburi şi necunoaşterea, care nu este niciodată o opţiune: „Dacă o naţiune se aşteaptă să fie (în acelaşi timp) ignorantă şi liberă într-o stare de civilizaţie, se aşteaptă la ceea ce nu a fost şi nu va fi niciodată“ (Thomas Jefferson).