...

Cu obrazul curat şi musca pe căciulă

Cum am ajuns la situaţia prezentă? Vulgarizarea culturii, decăderea limbajului, deteriorarea normelor morale şi a societăţii civile, grosolănia şi suspiciunea prezente pretutindeni constituie o etapă obligatorie în dezvoltare sau sînt manifestările unui proces patologic? Haosul e confundat cu libertatea şi corupţia cu iniţiativa. Succesul în afaceri are două variante dezirabile: ţeapa şi tunul, iar corupţia e transformată într-un mecanism de adaptare şi supravieţuire: „Toată lumea fură. Ce, eu sînt mai prost?“.

La nivelul grupului social, justificarea cea mai generală este legată de o filozofie împărtăşită: un punct de vedere comun despre natura relaţiilor interpersonale, despre relevanţa normelor morale, despre menirea societăţii. La rîndul său, această concepţie îşi are rădăcinile în participarea implicită a majorităţii populaţiei în societatea totalitară şi care a dus la anomia observabilă astăzi: sîntem cu toţii vinovaţi, aşa că nu trebuie să ne fie ruşine, dimpotrivă, totul e permis. Fărădelegea a devenit mecanismul prin care negăm culpabilitatea. În absenţa unui moment de introspecţie naţională, al unui proces terapeutic care să sfîrşească în ispăşire şi izbăvire adevărată, simptomul este o reacţie de neputinţă generalizată. În locul greţei existenţiale a lui Sartre, sîntem copleşiţi de o vastă senzaţie de lehamite.

În calitatea mea de psiholog social şi al personalităţii, mă interesează reprezentarea mentală a fenomenelor sociale la punctul de contact dintre individ şi grupul social, dintre realitatea exterioară şi cea interioară, nivelul la care normele de comportament sînt interiorizate şi devin conştiinţă. Aceste procese fac parte dintr-o categorie specială: nu sînt inconştiente, în sensul freudian, dar nici pe de-a-ntregul conştiente. Au loc în penumbra ambiguă a subconştientului, unde nevoia de consistenţă, nevoia de a menţine o imagine pozitivă despre sine şi autoamăgirea uşurează un joc de uite popa nu e popa cu adevărul. Cu toate astea, în opinia lui Ricoeur, la nivelul nucleului intim al personalităţii, toate matrapazlîcurile şi vicleşugurile sînt transparente şi diferenţa dintre adevăr şi ceea ce pretindem a fi adevărat creează o stare de disonanţă cognitivă, reprezentată prin vocea sîcîitoare a conştiinţei. În dialogul interior, vocea conştiinţei e estompată de amuţirea Sinelui: un proces vast de reconstrucţie interioară şi de rescriere a istoriei, posibil datorită abilităţii noastre de a integra şi manipula simbolic reprezentările mintale.

Sîntem o specie creatoare de simboluri. Imaginile mentale domină lumea noastră interioară şi joacă un rol esenţial în prepararea şi executarea tuturor acţiunilor. Cu cuvintele lui Bertalanffy, „omul... într-un sens foarte concret îşi creează universul.“

Cu toate că abilitatea de a folosi simboluri este premergătoare limbajului, apariţia şi înrădăcinarea modului verbal de comunicare au dus la o dezvoltare exponenţială a capacităţii de a gîndi simbolic. O consecinţă neaşteptată a comunicării bazate pe limbaj a fost posibilitatea de a crea o realitate alternativă prin uzul imaginaţiei; altă consecinţă a fost abilitatea de a disimula gîndurile şi de a minţi. Să postulăm, de dragul discuţiei, existenţa primului mincinos care îşi vedea de treaba lui, ascuţind un băţ, cînd a observat un animal rănit ascunzîndu-se într-un tufiş. În scurtă vreme, au apărut şi vînătorii, care l-au întrebat, gîfîind, dacă a văzut prada. Fruntea primului mincinos se încreţi. Năduşit tot, gîndea intens. Într-un tîrziu, a întins mîna către vale şi a spus: „s-a dus încolo“. Prima minciună a fost o descoperire monumentală, crearea unui univers alternativ. Mincinosul cunoaşte două universuri: cel adevărat, în care prada este în tufiş, şi cel fals, în care prada a fugit către vale. Cel minţit acceptă universul fals drept cel adevărat, identic în toate detaliile, cu excepţia celor în legătură cu care a fost minţit. După acest prim pas, nu a mai existat întoarcere. Omenirea a pornit pe calea care duce la inovaţie, cultură, gîndire ipotetică şi abstractă, artă, dar şi la trădare, înşelăciune şi minţirea de sine. Pe termen lung, imaginaţia a îmbogăţit peisajul interior, pe cînd minciuna a permis alterarea realităţii prezentate altora. Deja pe timpul lui Platon, aşa cum ilustrează alegoria peşterii, universul ideilor era considerat cel autentic, iar universul obiectelor, doar reflecţia lui sărăcăcioasă, distorsionată de limitele simţurilor. Tendinţa de a da universului simbolic primordialitate asupra universului real determină dispoziţia de a fi motivat de idei abstracte, de argumente ideologice. În contextul unei societăţi totalitare, actele comise în numele unui ideal abstract, ca de exemplu „puritatea sîngelui“ sau „victoria clasei muncitoare“, duc la acţiunea concretă de prigonire sau de exterminare a unui grup etnic sau a unei clase sociale.

Comiterea actelor de represiune violentă şi implementarea unui regim de teroare reprezintă sarcina unui grup relativ restrîns de aderenţi convinşi. Fiind fanatici, aceştia nu au sentimente de vinovăţie sau regret. Alt grup restrîns este cel al oponenţilor activi, care nu au motiv să simtă ruşine sau regret. Grupul cel mai numeros este cel al suporterilor taciţi şi al oponenţilor pasivi. Suporterii taciţi se autoamăgesc pretinzînd că au fost oponenţi pasivi sau crezînd că sprijinul lor tacit nu a fost important. Oponenţii pasivi se autoamăgesc că au fost oponenţi activi sau exagerînd importanţa rezistenţei pasive. De fapt, din punctul de vedere al statului totalitar, sînt importante numai fidelitatea totală a grupului restrîns şi pasivitatea grupului majoritar.

Cînd Daniel Goldhagen a prezentat în lucrarea sa, Ucigaşii voluntari ai lui Hitler, teoria complicităţii în Holocaust a grupului majoritar, reacţia istoricilor din Europa de Vest şi SUA a fost critică, bazată pe respingerea noţiunii de vinovăţie colectivă. Pe de altă parte, reacţia în Germania a fost cu totul deosebită: cartea a devenit un bestseller, lăudată deopotrivă de specialişti şi de oamenii de rînd. Goldhagen a dat un nume celor refulate şi tăinuite, ajutînd astfel la aducerea lor la lumina zilei. Aceasta este esenţa procesului terapeutic: acceptarea şi integrarea adevărului în narativul istoric individual sau colectiv. Convigerea mea este că, în România, acest proces nu a fost încă dus la bun sfîrşit. Paşii făcuţi pînă în prezent nu reprezintă un proces autentic de tămăduire naţională, şi dezvăluirile de pînă acum se dovedesc insuficiente pentru a constitui un deznodămînt. Terapia incompletă duce la substituire de simptome: manifestările se pot schimba, dar cauzele lor, conflictele patologice nerezolvate rămîn aceleaşi. Distorsiunile sociale enumerate la începutul acestui eseu sînt consecinţa directă a faptului că nu am făcut încă pace cu trecutul. După cum a spus Goya, „somnul raţiunii creează monştri“.

Am convingerea că aproape nimeni (în nici un caz eu), cu excepţia oponenţilor activi, nu a fost total imun la efectele toxice datorate participării la viaţa de zi cu zi a societăţii totalitare. Conştiinţa micilor şi marilor compromisuri, amintirea momentelor cînd ne-am înghiţit replica şi umilirea ne înăbuşă încă. Autoamăgirea editează şi reconstruieşte istoriile noastre personale, creînd narative cu scopul de a ignora sau muşamaliza evenimentele care ne fac să ne simţim vinovaţi sau ruşinaţi. Aceste narative constituie nucleul Sinelui, fiind sursa continuităţii şi a coerenţei interne care stau la baza sentimentului de identitate. Pentru că procesul de disonanţă cognitivă, a cărui manifestare subiectivă este vocea conştiinţei, contrazice această versiune îmbunătăţită a Sinelui, el este ignorat şi împins cît mai adînc în cotloanele subconştientului. Dar la nivelul nucleului intim al personalităţii, această strategie este transparentă, şi lipsa de autenticitate generează îndoiala de sine şi ambivalenţa. Preţul pe care îl plătim, pentru a putea prezenta cu sinceritate aparentă, în viaţa noastră socială şi personală, această mască socială îmbunătăţită este subminarea autorităţii noastre morale şi un sentiment general de vulnerabilitate: cu obrazul curat, ne simţim cu musca pe căciulă. Sîntem înconjuraţi de mulţi dintre cei care se află în aceeaşi situaţie, şi unii au mîinile pline de noroi, gata să mînjească faţa altcuiva, ca să distragă atenţia de la musca de pe căciula lor. Alţii, deja mînjiţi, aruncă cu noroi, ca să fim cu toţii la fel. Dilema reprezentată de această postură morală a fost descrisă într-o parabolă de către Orson Scott Card.

„o femeie adulteră, prinsă în flagrant delict, a fost înconjurată de o mulţime furioasă, gata să o omoare cu pietre. Preotul le spune: «Acela dintre voi care e fără păcat să arunce prima piatră». Ruşinaţi, oamenii lasă pietrele din mîini. Preotul continuă: «Şi eu sînt păcătos, dar dacă numai cei neprihăniţi ar aplica legea, am ajunge la anarhie». Ridică o piatră şi omoară femeia. În cazul acesta, femeia moare pentru că societatea urmează normele sociale în mod rigid.

Aceeaşi situaţie se repetă în alt loc. După intervenţia preotului, oamenii lasă pietrele din mîini. Preotul îi şopteşte femeii: «Nu uita să-i spui amantului tău, ducele, cine te-a scăpat». În cazul acesta, femeia supravieţuieşte pentru că societatea e prea coruptă ca să urmeze normele morale.“

A fost odată cineva care a rezolvat corect această situaţie. Pe acela l-am omorît noi.