...

Traumă, terapie, libertate

Vom încerca să adresăm întrebarea dacă distorsiunile observabile în societatea românească contemporană sînt efectul interacţiunii dintre trauma reprezentată de viaţa în societatea comunistă totalitară şi mecanismele psihologice de apărare declanşate de nevoia de adaptare la evenimente extreme, tendinţa de autojustificare şi tendinţa universală de a atribui menire evenimentelor din viaţa noastră. Un prim pas ar fi să stabilim dacă varianta românească a comunismului totalitar poate fi considerată un eveniment traumatic colectiv. Dacă putem răSpunde la afirmativ, întrebarea cu care am început devine o discuţie despre un cadru de referinţă prin care să interpretăm anumite fenomene sociale, care conţin atît caracteristici generale tuturor societăţilor în tranziţie de la dictatură la democraţie, cît şi elemente specifice societăţii româneşti. Din punct de vedere metodologic, această problemă nu poate fi rezolvată prin atribuirea de ponderi specifice anumitor factori şi prin stabilirea unor relaţii cauzale directe, ci poate fi concepută în termenii teoriei haosului ca un atractor, un concept care defineşte spaţiul de joc şi limitele unui fenomen, fără să prezică unde anume cade fenomenul în spaţiul respectiv. De asemenea, unele tendinţe începute sub regimul totalitar continuă pînă în prezent. De exemplu, trebuie să luăm în considerare şi efectele psihologice ale unei vieţi pline de privaţiuni, care a caracterizat mai ales ultimii ani ai dictaturii comuniste şi care constituie o componentă importantă a efectului ei traumatic, dar şi efectele deprivărilor de astăzi. În cuvintele scriitoarei americane Zora Neale Hurston, „este ceva în sărăcie care miroase a moarte. Vise moarte cad de pe inimă ca frunzele în anotimpul uscat şi putrezesc la picioare; porniri înăbuşite prea îndelung în aerul fetid al peşterilor subterane. Sufletul trăieşte într-un aer bolnav. Oamenii pot fi corăbii de sclavi în pantofi.“ Sărăcia are efecte psihosociale negative multiple: instabilitate crescută în viaţa de familie, delincvenţă crescută, tendinţă mai marcată de a abuza de droguri şi alcool, expectaţie de viaţă mai scurtă, vocabular mai sărac, performanţă şcolară mai slabă etc.

În mod evident, efectele individuale pot prezenta o variabilitate considerabilă, fiind determinate de istoria individuală a fiecăruia, dar pot exista şi efecte generalizate la nivelul întregii societăţi.

Controlul mental
Totalitarismul comunist a fost un vast sistem de control mental, de ceea ce numim, în limbajul comun, „spălare pe creier“. O dovadă, evidentă pentru cei destul de în vîrstă ca să-şi aducă aminte, a fost spectacolul oamenilor în toată firea, plîngînd în hohote pe stradă, cînd au aflat de moartea lui Stalin sau, mai tîrziu, lăcrimînd cînd au fost informaţi că a murit Gheorghiu-Dej. O comparaţie între procesul de control mental, folosit pentru a influenţa individul, şi cel colectiv, folosit pentru a influenţa o populaţie numeroasă, se poate dovedi utilă.

În lucrarea Reformarea gîndirii, care a studiat experimentele nord coreene şi chinezeşti de control mental (spălare pe creier) a prizonierilor de război americani, Lifton a identificat opt componente esenţiale ale procesului de control al gîndirii:

1. Controlul mediului: controlul asupra schimbului de informaţie dintre individ şi mediu, cu scopul de a izola individul şi, în final, de a controla dialogul interior. La nivelul societăţii, controlul a constat în limitarea considerabilă a comunicării cu lumea liberă şi în cenzurarea oricărei expresii de opoziţie.

2. Manipularea mistică: evenimente orchestrate şi plănuite de grupul la conducere sînt manipulate astfel încît să apară spontane, pentru a demonstra înţelepciunea şi clarviziunea conducătorilor şi a permite reinterpretatea evenimentelor istorice sau a experienţelor personale. Demonstraţiile „spontane“ de mulţumire sau indignare, manipularea datelor ştiinţifice şi statistice în scopuri ideologice (de exemplu, biologia pseudoştiinţifică a lui Lisenko şi cincinalul în patru ani şi jumătate) reprezintă exemple clasice de manipulare.

3. Cerinţa pentru puritate: o viziune a lumii în alb şi negru, acompaniată de îndemnuri constante la vigilenţă, conformism la ideologia oficială şi perfecţiune, cu scopul de a controla comportamentul prin sentimente de ruşine şi vină.

4. Spovedania: păcatele, definite de grup, trebuie mărturisite unui supraveghetor sau grupului… Confidenţialitatea nu există; „abaterile“,„atitudinile nesănătoase“ şi „greşelile“ sînt discutate public. Ritualurile denunţării, autodenunţării şi autocriticii se înscriu în această categorie.

5. Ştiinţa Sacră: doctrina şi ideologia oficiale reprezintă adevărul ultim. Conducătorul şi doctrina sînt deasupra oricărei critici. (Clarviziune de cristal etc.) Bineînţeles, „linia socialistă şi de stat“, în ştiinţă, trebuia urmată, altfel erau consecinţe. Saharov a scris că Lisenko „este responsabil pentru înapoirea ruşinoasă a biologiei şi mai ales a geneticii sovietice, pentru diseminarea de puncte de vedere pseudoştiinţifice, aventurism, degradarea învăţămîntului, pentru concedierea, arestul şi chiar moartea multor savanţi autentici“.

6. Modificarea limbajului: folosirea de cuvinte şi formulări noi, incluzînd „clişee care blochează procesul de gîndire“, ca de exemplu „societatea multilateral dezvoltată“ sau „Stalin, tatăl tuturor copiilor“. Probleme complexe şi de anvergură sînt reduse la formule foarte limitate, uşor de memorat şi repetat. Aceste clişee apar intacte în memorie şi nu pot fi modificate, întrerupînd şi blocînd procesul de gîndire şi întărind tendinţa de conformism cu modul de a gîndi oficial. Orwell a numit limbajul modificat „newspeak“ – vorbirea nouă –, caracterizată prin abilitatea de a forma concepte contradictorii, precum „albnegru“, necesare pentru a înţelege principiile fundamentale ale socialismului englez: „Libertatea e Sclavie“, „Ignoranţa e Putere“ şi „Pacea e Război“. O altă caracteristică a vorbirii noi este „crimestop“ – stopcrimă – abilitatea de a întrerupe procesul de gîndire înainte de a avea un gînd interzis. Într-o formă mai blîndă, respectiv autocenzurarea, stopcrima a fost o reacţie adaptativă instinctivă a celor care au trăit sub regimuri totalitare.

7. Primordialitatea doctrinei asupra individului: experienţa personală este subordonată Ştiinţei Sacre. Disputele stiinţifice sînt, astfel, transformate în dispute ideologice şi experienţele care nu se conformează cu ea trebuie reinterpretate, modificate, pentru a se potrivi cu ideologia sau eliminate. Critica stalinistă şi neostalinistă a ciberneticii, cauza rămînerii semnificative în urmă a informaticii sovietice, sînt un exemplu reprezentativ.

8. Control asupra existenţei: societatea poate decide cine are dreptul la existenţă atît concret, cît şi figurativ. Ereticii devin „non-persoane“, fără nici un drept, şi, împreună cu oponenţii, trebuie reeducaţi sau exterminaţi. Aplicarea abuzivă a tratamentului psihiatric în cazul oponenţilor politici, documentată, printre alţii, de Ion Vianu, cade în această categorie. Lumea exterioară trebuie convertită, altfel nu are nici o credibilitate. Astfel sînt justificate Gulagul, Canalul şi experimentul Piteşti.

Asemănarea dintre pricipiile pe care se baza procesul de „spălare pe creier“ individual şi mijloacele prin care societatea totalitară încerca să controleze comportamentul unei majorităţi a populaţiei este evidentă şi creează un conflict între nevoia de independenţă şi nevoia de a se conforma. Pierderea autonomiei individuale reprezintă un act de subjugare care provoacă o reacţie de apărare, de respingere. Conformismul are însă avantajul de a oferi o siguranţă aparentă şi acceptarea de către grupul dominant, satisfăcînd, astfel, nevoi psihologice fundamentale, şi cu timpul, devine o alternativă acceptabilă, cu avantaje evidente.

Distincţia între „kynism“ şi „cinism“
Nu trebuie neglijată nici dorinţa de putere care este satisfăcută implicit prin apartenenţa la grupul care se află la conducere. Ideologia foloseşte clişee pentru a conecta individul cu cauze abstracte supraindividuale, de exemplu „Reich-ul de o mie de ani“ sau „construirea societăţii de tip nou“. Specia noastră a evoluat în grupe mici de vînători-culegători, în care cooperarea cu ceilalţi membri ai grupului a oferit un avantaj reproductiv, pentru că a dus la un grup mai coeziv, cu o şansă mai bună de supravieţuire. Sîntem stră-strănepoţii, selectaţi biologic, ai celor mai altruişti, care au colaborat, şi avem o receptivitate constituţională faţă de argumentele de acest gen. De asemenea, fiind permanent constienţi de propria noastră mortalitate, avem o nevoie puternică de a o nega. Acumularea de simboluri de imortalitate, ca de exemplu: putere, faimă, avere sau prestigiu, ne asigură că numele nostru va dăinui şi după ce existenţa noastră fizică s-a sfîrşit. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a obţine aceste simboluri se asociază cauzelor reprezentate de cei care le posedă din abundenţă: fiecare erou are discipolii săi. La rîndul ei, tendinţa discipolilor de a se asocia unor cauze transcendentale şi supraindividuale rezultă, în mod necesar, într-o deschidere faţă de principiile colectivismului, bazate pe noţiunea de libertate pozitivă definită de Isaiah Berlin. Aceasta este una dintre sursele vulnerabilităţii marii majorităţi a populaţiei faţă de utopii ideologice dulcege ca „Marele Marş“, descris de Kundera, viziunea roză a omenirii mergînd mînă în mînă către ţelul comun. Adevărul sau falsitatea acestor cauze nu contează. Vaihinger argumentează că avem o tendinţă să acţionăm „ca şi cum“ idei importante, dar fictive ar fi adevărate: noţiuni ca „imortalitate“ sau „libertate“ sînt, în esenţă, lipsite de sens, dar au o putere semnificativă de a motiva şi schimba comportamentul şi sînt utilizate intensiv. Mergînd mai departe, Vaihinger afirma că idei în mod clar false pot fi foarte utile pentru efortul de a da menire unei lumi iraţionale şi greu de înţeles.

Abilitatea factorilor descrişi mai sus de a impune un punct de vedere ideologic „correct“ şi de a menţine conformismul este totuşi limitată. Efectul corosiv al contrastului mereu crescînd dintre realitate şi propagandă, dintre mizeria existenţei zilnice şi imaginea prezentată de „organelele oficiale“ a subminat capacitatea de a menţine iluzia utopiei. Nevoia de a pretinde a devenit din ce în ce mai greu de susţinut şi a reprezentat un vast act de silnicie, resimţit ca atare, care a rezultat într-o reacţie generalizată de cinism. Sloterdijk face o distincţie între „kynism“ şi „cinism“: primul reprezintă o demistificare populară a ideologiei oficiale prin uzul ironiei şi al sarcasmului, dezvăluind ipocrizia şi ridicolul frazeologiei oficiale şi corupţia clasei conducătoare, al doilea – reacţia clasei dominante la kynismul maselor: nevoia de a perpetua mascarada. Raţiunea cinică nu este naivă, ci reprezintă o conştiinţă falsă: cinicul „ştie ce face, dar continuă să o facă“. Reflectîndu-se reciproc, kynismul şi cinismul reuşesc, aşa cum susţine Zizek, în a pune „morala în slujba imoralităţii... de a concepe cinstea şi integritatea ca forme supreme de nesinceritate... şi adevărul ca cea mai efectivă minciună“.

Moralitatea şubrezită de acest proces a fost înlocuită cu o moralitate utilitară, în care succesul material devine propria sa justificare, independent de mijloacele cu care a fost obţinut. Participarea la corupţie primeşte o conotaţie pozitivă, devenind semnul abilităţii de adaptare. Ca să-l parafrazăm pe Zizek, necinstea devine cea mai efectivă formă de cinste, şi abuzul sistemului – o virtute… Din păcate, această tendinţă s-a grefat pe metehne mai vechi. „Şi oamenilor de afaceri asta trebuie să le convină; în aşa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nici o sfială – poate nedreptăţi mare pe mic, poate înşela mic pe mare –, puţini reducînd în mizerie pe mulţi. Rar, din cînd în cînd, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme à la mer – cine ştie ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s-a lăsat prea stîngăceşte mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepţii onorabile. De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Românul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatîrului“, scria Caragiale în 1907 din Primăvară pînă-n Toamnă.

„gîndirea dublă“ („doublethink“)
De asemenea, datorită condiţiilor istorice şi politice care au marcat dezvoltarea societăţii şi a culturii, s-ar putea să avem o vulne-rabilitate la a accepta ceea ce Orwell numea „vorbirea nouă“, care, la rîndul ei, este instrumentală „gîndirii duble“ („doublethink“): abilitatea de a gîndi simultan două idei contradictorii, condiţie necesară pentru adaptarea la viaţa în societatea totalitară în care o propoziţie ca, de exemplu, „adevărul e minciună“ trebuia acceptată fără ezitare. Tot Caragiale: „Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbe, pe la nămiez, cînd e soarele’n putere, şi-l întrebai: Măi Muşate, ce e acuma, zi ori noapte? – badea se scărpina sub căciulă, se gîndea cîtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor ăi fi, şi-ţi răspundea: Apoi de! domnule, zi este. Dar dacă, iubitor de cîrcotă, de cei cu sămînţă de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuţie din chiar senin numai de dragul discuţiei, şi te apucai să-i zici: Ce spui tu, măi badeo! nu vezi că-i noapte? – Muşat îşi îndrepta căciula şi, fără să mai stea la gînduri, îţi răspundea scurt: Apoi de! domnule, o fi şi cum zici dumneata!... Astăzi, mulţumită propăşirii şi civilizaţiei, foieşte în sînul poporului român un număr nenumărat de aceşti răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă şi mai vrednic a-ţi spune dela obraz că la nămiez e noapte“.

Deteriorarea morală reprezintă numai primul pas în decăderea societăţii civile. Vulgarizarea limbajului şi a culturii populare, suspiciunea prezentă pretutindeni sînt cîteva dintre simptomele mai vizibile; grosolănia a devenit un mecanism de adaptare socială. Mecanismul a fost perfect descris de Rebreanu în Proştii: hamalul se răsteşte la ţărani „semeţ în sufletul său rînced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decît dînsul“. O altă arie de vulnerabilitate o constituie tendinţa către ostentaţie, bazată probabil pe caracterul efemer al puterii în societatea fanariotă: „Cine vor vedea pe acele de cel mai mare neam dame din Viena şi pe ale noastre, pe cele de a treia mînă, vor socoti pe vieneze sărace şi pe ale noastre stăpînite de lux, milioniste. Iar adevărul este cu totul împotrivă, căci acelea au destul, dar luxul şi hainele impestriţate nu le plac. Iar ale noastre sînt destul de sărace, căci toată marfa se dă pe răboj, pînă a incepea să-şi scoată moşiile la mezat, dar sînt stăpînite groaznic de lux“ scria Dinicu Golescu, în Însemnări a călătoriei mele. O scurtă plimbare de-a lungul cafenelelor din Dorobanţi ajunge pentru a dovedi că tendinţa continuă neabătută şi astăzi. În Evanghelia după Toma Didymos (geamănul), una dintre evangheliile gnostice, Iisus le spune discipolilor: „Fiţi trecători“ – în sensul nu vă ataşaţi de lucruri materiale. În mod evident, sfatul rămîne neurmat, paradoxal de către cei cu lanţuri groase la gît de care atîrnă cruci masive de aur.

Din punct de vedere al psihopatologiei, expunerea la un eveniment care implică riscuri serioase atît pentru sine, cît şi pentru alţii şi evocă reacţii emoţionale negative poate rezulta în manifestări posttraumatice. Mecanismele psihologice la care ne referim există în contexte sociale diferite, nefiind limitate de efectele dictaturii care reprezintă un caz particular de eveniment traumatic. Amorţirea psihică, descrisă de Lifton ca o reacţie de apărare în situaţii extreme, este un proces de desensibilizare generalizată cu scopul de a descreşte intensitatea suferinţei şi oroarea experienţei directe, manifestată prin capacitatea scăzută de a simţi anumite emoţii, o viziune a lumii caracterizată prin pesimism şi cinism şi dificultăţi semnificative în domenii majore ca, de exemplu, relaţiile sociale sau viaţa personală. Pe lîngă estomparea anxietăţii şi a durerii, rezultatele nedorite şi accidentale sînt „oboseala compasiunii“ şi slăbirea forţelor de inhibiţie şi control ale comportamentului social: ruşinea şi vinovăţia. O problemă reprezentată de tentativa de a se adapta la un eveniment traumatic prin amorţire psihică este inabilitatea de a-l manipula simbolic: un eveniment monstruos ca Holocaustul, Hiroshima sau, după cum propunem, experienţa mutaţiei ceauşiste a comunismului totalitar rămîn neschimbate în memorie, neasimilate şi neasimilabile. Pe de altă parte, procesul de desensibilzare continuă, subminînd abilitatea de a se bucura de viaţă şi de a reacţiona normal. Augustin Buzura a numit acest fenomen „moartea psihică“: destrămarea voinţei, decăderea gîndirii în vulgaritatea conformismului, dizolvarea identităţii, golul lăuntric cauzat de supunerea la silnicie.

La nivel individual, amorţirea psihică este acompaniată de o stare de apatie care alternează cu irascibilitatea, disforia şi inabilitatea de a modula reacţiile emoţionale. Din pricina efectului traumatizant al comunismului totalitar, aceste reacţii sînt prezente într-o proporţie însemnată a populaţiei. Consecinţele la nivel social sînt deteriorarea moralei şi a societăţii civile care constituie subiectul discuţiei noastre.

Altă problemă cu implicaţii pentru psihopatologie este integrarea compromisurilor făcute în imaginea de sine a fiecăruia. Avem tendinţa să percepem propria noastră identitate în termenii unui narativ, pe care îl putem numi mitul Sinelui. Narativul are nevoie de coerenţă longitudinală (de-a lungul istoriei personale) şi transversală (rămînem aceiaşi în diverse situaţii); trebuie să fie credibil şi validat prin interacţiunile cu alţii şi prin efortul zilnic de a ne menţine identitatea. În cuvintele lui Buzura: „Este obositor să fii mereu tu însuţi, mai ales cînd nu eşti obişnuit. Astfel, spunînd zilnic adevărul nostru cotidian, facem mai mult decît îţi închipui. Nu trebuie să ne abandonăm condiţia noastră, nu trebuie să uităm ce sîntem“.

Rezistenţa la a face compromisuri cere virtutea curajului, care, după cum scrie Vasile Morar, „se hrăneşte din trăinicia unor valori înrădăcinate şi a unor sensibilităţi înnăscute“. Lifton a constatat că cei mai vulnerabili la „spălarea pe creier“ erau intelectualii, obişnuiţi să contemple versiuni alternative ale adevărului; cei mai imuni erau negrii şi soldaţii turci, pentru că, fiind mai religioşi, aveau un punct de ancorare care contracara tentativa de a le altera sistemul de valori. Din nou Vasile Morar: „Intelectualul naşte o crescută expectaţie de-a dovedi neînfricare, iar prezenţa fricii şi a laşităţii în istoria cunoscută a unei vieţi de intelectual generează, pe drept cuvînt, între cei ce alcătuiesc o comunitate morală, o mai mare dezamăgire decît în cazul omului comun… Oricum, istoria deplină a acestei părţi din psihologia cedării n-a fost încă scrisă, iar intelectualul public este unul dintre personajele asupra căruia vor plana stări de incertitudine, de ambiguitate şi neîncredere“. Tindem să sperăm că binele va atrage bine, dar şi răul atrage rău şi „trebuie multă forţă interioară pentru a rezista tentaţiei de a apela la rostogolirea descendentă, pentru că aceasta este reprezentată împreună cu beneficii sigure: succes imediat, bucurie de răul adus celuilalt, faimă cu orice preţ“.

fenomenul de catharsis naţional nu a avut loc
Între parametrii credibilităţii şi ai continuităţii există un spaţiu de joc care ne permite să le prezentăm altora şi nouă înşine o imagine îmbunătăţită. Dacă exagerăm sau eliminăm evenimente importante din istoria personală, mitul Sinelui îşi pierde coerenţa, continuitatea sau credibilitatea, care sînt restabilite printr-un proces de autoamăgire. Autoamăgirea este o strategie perfect normală, atîta vreme cît nu duce la o discrepanţă prea mare faţă de adevăr, un proces a cărui esenţă este comportamentul lui „ca şi cum“: creăm o versiune alternativă a evenimentelor şi acţionăm ca şi cum ar fi adevărată. În cazul în care o majoritate a populaţiei a trebuit să facă compromisuri care se cer eliminate din mitul Sinelui sau minimalizate, utilizarea masivă a autoamăgirii duce la o vulnerabilitate împărtăşită: nesiguri de poziţia noastră morală, ezităm să o punem la încercare pe cea a altora. În acelaşi timp, sîntem conştienţi de faptul că mitul nostru personal nu corespunde exact realităţii. Întrucît avem tendinţa generală de a ne vedea propriile compromisuri şi amăgiri ca fiind mai justificate, presupunem, în mod implicit, că alţii sînt mai puţin oneşti, dar din cauza vulnerabilităţii menţionate mai sus, acţionăm ca şi cum i-am crede, reproducînd astfel conştiinţa falsă a cinicului: ştim ce facem, dar continuăm să o facem. De fapt, nu avem altă alegere: sîntem prinşi în capcana unei posturi morale, pe care am descris-o cu altă ocazie ca fiind „cu obrazul curat şi musca pe căciulă“.

Discontinuităţile şi disonanţa cognitivă conţinute în mitul sinelui se pot rezolva prin terapie: un proces cathartic de reconsiderare a evenimentelor şi a acţiunilor care ne-au format şi ne-au deformat, reconstruirea unei istorii, fără lacune şi mai apropiate de adevăr, pe care să o înţelegem şi să ne-o însuşim. Un exemplu minunat îl constituie Confesiunile Sfîntului Augustin. La nivel personal, procesul implică recunoaşterea compromisurilor pe care le-am făcut şi rolul acestor compromisuri în menţinerea dictaturii. Vorbind în mare, sînt patru roluri posibile: suporter activ, suporter tacit, oponent pasiv şi oponent activ, iar vindecarea începe cu recunoaşterea sinceră a rolului pe care l-a jucat fiecare. La nivel social, procesul de tămăduire implică înţelegerea cauzelor care au dus la instaurarea şi menţinerea comunismului totalitar, înţelegerea forţelor care au dus la destrămarea lui, precum şi identificarea şi judecarea celor vinovaţi de acte de silnicie. Cred că, în România, acest proces de confruntare cu istoria nu a fost dus la bun sfîrşit. În consecinţă, cu excepţia unor momente trecătoare de euforie, fenomenul de catharsis naţional nu a avut loc.

Prietenul meu din tinereţe, păstrătorul virtuţilor, mai ales al celor ardelene, îmi sugerează, citîndu-l pe Buzura, că procesul de terapie este blocat de către „laşii de ieri, curajoşii de azi şi de mîine“. Capabili să folosească noile libertăţi democratice, ei au întors procesul împotriva lui însuşi, subminînd libertatea cu iluzia libertăţii: în loc să dezvăluim adevărul, argumentăm metodologia. Cu o intuiţie demnă de cauze mai bune, se pariază pe continuitatea răului, „una care nu ţine de ideologie în mod exclusiv, ci de antropologie şi de psihologia cea mai comună, cea mai insidioasă. Aici, şi Milgram, şi Lifton au avut intuiţii geniale, pentru că au identificat sursele primare ale răului în reactivitatea naturală, în cea care poate fi foarte uşor manipulată“, rezultînd în falsa conştiinţă a cinicului, descrisă de Sloterdijk.

Bătălia cinică pentru controlul asupra definirii trecutului
În Evanghelia după Toma, Iisus e întrebat de discipoli: „Învăţătorule. cum va fi sfîrşitul?“. Iisus a răspuns: „Aţi înţeles cum a fost începutul? Înţelegeţi începutul şi veţi înţelege sfîrşitul“. Disputa este cu cei care vor să elimine trecutul, cel puţin pe cel recent, dar judecă sfîrşitul. În cuvintele lui Orwell, „cine controlează trecutul controlează prezentul; cine controlează prezentul controlează viitorul“. Bătălia cinică pentru controlul asupra definirii trecutului e în toi şi, pentru că mulţi dintre actorii principali poartă măşti, ei nu spun ce cred şi nu cred ce spun, motivaţia finală a combatanţilor fiind greu de discernut. Miza este foarte mare: pe de o parte, posibilitatea unei societăţi democratice deschise şi armonioase, pe de alta, o societate în care procesul terapeutic incomplet duce la continuarea distorsiunilor şi a tensiunilor.

Unul dintre aspectele mai insidioase şi ipocrite ale acestui fals proces de dezvăluire este demonizarea intelectualilor de stînga, a căror probitate şi valoare este chestionată de către cei care se descoperă subit a fi de dreapta. Mi se pare că distincţia stînga-dreapta este bazată pe o simetrie falsă: poţi să fii iubitor de libertate din dreapta sau stînga sau iubitor de tiranie din dreapta sau stînga. În diverse contexte istorice, iubirea de libertate de dreapta s-a lovit de iubirea de tiranie de stînga; în altele, a fost invers.

„Ne declarăm cu toţii pentru libertate, dar, cu toate că folosim acelaşi cuvînt, nu desemnăm cu toţii acelaşi lucru. Pentru unii, cuvîntul libertate poate însemna că fiecare om dispune, după placul său, de sine şi de produsul muncii sale, în timp ce, pentru alţii, acelaşi cuvînt înseamnă că unii oameni pot dispune după placul lor de alţi oameni şi de produsul muncii altor oameni. Avem două lucruri nu diferite, ci incompatibile, purtînd acelaşi nume: libertate. Şi rezultă că reprezentanţii părţilor respective numesc fiecare dintre aceste lucruri cu două nume diferite şi incompatibile: libertate şi tiranie.“ (Abraham Lincoln, 18 Aprilie 1864)