...

Rădăcinile vulnerabilităţii: oaia neagră, ţapul ispăşitor şi mielul Domnului

De ce bebeluşii francezi devin adulţi francezi, iar bebeluşii japonezi devin adulţi japonezi? Procesul de dezvoltare a identităţii şi de asimilare culturală nu este aleatoriu, ci sistematic. Erickson a demonstrat că societăţile şi culturile care le reprezintă manipulează regulile de creştere a copiilor în aşa manieră încît să ducă la dezvoltarea de tipuri de personalitate care să fie adaptate la cultura respectivă şi să o ducă mai departe. În aceste condiţii ne putem întreba dacă societatea totalitară nu a făcut acelaşi lucru, şi anume a modificat regulile de creştere a copiilor pentru a obţine adulţi care să-i asigure continuitatea. De asemenea, putem încerca să analizăm efectul dispariţiei societăţii totalitare asupra unei generaţii crescute să fie adaptată la condiţiile ei. Vom începe, ca ipoteză de lucru, cu posibilitatea că vulnerabilitatea la o ideologie totalitară este consecinţa neintenţionată a interacţiunii dintre fenomene cultural-istorice şi conflictele normale caracteristice dezvoltării personalităţii şi a identităţii.

Teoria lui Erickson arată că dezvoltarea personalităţii are loc în stagii construite în jurul unui conflict central. Primele stagii, Încredere versus Neîncredere, Autonomie versus Ruşine şi Iniţiativă versus Vinovăţie, formează fundaţia personalităţii: rezolvarea cu succes a conflictelor duce la dezvoltarea unei personalităţi capabile de intimitate, productive şi autonome, pe cînd eşecul duce la dezvoltarea unor personalităţi neîncrezătoare, inhibate şi incapabile de intimitate. În adolescenţă, cînd conflictul fundamental este succesul sau eşecul în stabilirea identităţii, cei care au rezolvat conflictele stagiilor precedente vor dezvolta o personalitate flexibilă, deschisă către lume, o calitate pe care Erickson o numeşte Integritate (Wholeness). La rîndul lor, cei care au eşuat în rezolvarea conflictelor centrale ale stagiilor precedente vor dezvolta o personalitate rigidă, polarizată între auto-imagini excesiv de negative sau excesiv de pozitive, o calitate pe care Erickson o numeşte Totalism.

Libertatea pozitivă şi libertatea negativă
Personalitatea caracterizată de Integritate are limite deschise şi fluide, precum şi capacitatea de a percepe regulile morale şi cerinţele realităţii în mod nuanţat. Personalitatea totalistă are limite rigide şi o deschidere către o lume limitată; valorile morale şi cerinţele realităţii sînt văzute în termeni absoluţi. Autoimaginile pozitive duc la identificări idealizate cu anumite valori sociale; cele negative sînt proiectate asupra unui grup social considerat ţap ispăşitor. În Integritate şi Totalitate, Erickson susţine că personalităţile totaliste sînt atrase de comunism, fascism şi alte mişcări totalitare, nu irezistibil, ci mai degrabă în sensul unei afilieri prin afinitate. Criza de identitate din adolescenţă are loc din cauza faptului că dezvoltarea responsabilităţilor adulte nu poate fi integrată cu sensul Sinelui dobîndit în copilărie. Consecinţa este „imersiunea totală într-o personalitate sintetică“, bazată pe „condamnarea colectivă a unui duşman complet stereotipizat“, o tendinţă exemplificată în rasism, naţionalismul extrem, sau o ideologie a diferenţelor de clasă.

Marcia a definit patru soluţii posibile ale crizei de identitate din adolescenţă: eşecul sau identitatea difuză, succesul sau identitatea stabilită, moratoriul (în care decizia e amînată şi individul experimentează cu diverse variante de identitate înainte de a se decide) şi identitatea închisă (foreclosure). În această ultimă categorie, individul nu experimentează cu diverse identităţi înainte de a alege, ci acceptă o identitate impusă, stabilită pe baza unui model social, de exemplu „fiu de ştab“, „şmecher“ sau „domnişoară de familie bună“.

Isaiah Berlin a diferenţiat între conceptul de libertate pozitivă şi cel de libertate negativă. Libertatea negativă este definită de măsura în care un individ sau un grup pot să acţioneze autonom, fără reglementare din afară (denumirea de „negativă“ indică faptul că toate libertăţile aparţin individului, şi că orice reglementare a libertăţii de către Stat diminuează libertatea individuală). Libertatea cuvîntului, a religiei, libertatea de asociere sînt toate exemple de libertăţi negative care rezultă într-o societate deschisă. Libertatea pozitivă este în esenţă o libertate colectivă obţinută prin participarea voluntară a individului la procesul democratic: individul îşi primeşte depturile de la societate. După cum a demonstrat Popper, libertatea pozitivă duce la colectivism şi rezultă într-o societate închisă, bazată pe principiul sacrificării individului pentru binele comun.

Lifton, continuînd analiza lui Erickson, susţine că oamenii moderni sînt, prin definiţie, proteici, capabili să considere şi să accepte puncte de vedere multiple, „întotdeauna conştienţi că termenii care îi descriu sînt schimbători, mereu conştienţi de caracterul aleatoriu şi fragilitatea vocabularului final şi implicit a propriului sine“ (Rorty). Sinele proteic reprezintă, în opinia lui Lifton, „calea speranţei“, mediind relaţia individului cu cultura prin uzul imaginaţiei şi simbolismului.

Opusul mentalităţii proteice este fundamentalismul, „dominat de un trecut idealizat şi un viitor violent“, care consideră flexibilitatea proteică drept subversivă şi periculoasă şi preferă rigiditatea dogmei. Efectele fundamentalismului sînt fragmentarea sinelui, alterarea capacităţii de a procesa simbolic, descreşterea capacităţii pentru empatie, amorţirea psihică. Omul proteic este adaptat unei societăţi întemeiate pe noţiunea de libertate negativă, pe cînd fundamentalistul se simte acasă într-o societate bazată pe libertate pozitivă.

Societăţile contemporane bazate pe conceptul de „libertate negativă“, care pun accentul pe autonomie şi pe responsabilitatea individuală, preţuiesc individul care îşi determină identitatea şi filozofia personală alegînd între diverse alternative, respectiv pe cel care avansează de la faza de moratoriu la faza de identitate stabilită. Persoana care acceptă în mod pasiv, fără deliberare, să i se impună un punct de vedere sau o identitate este considerată lipsită de autenticitate.

Dinamica societăţilor totalitare, bazate pe conceptul de „libertate pozitivă“ este diametral opusă şi oferă celor care acceptă identităţi predigerate o ideologie în care influenţa socială şi conformismul social sînt mai importante şi dezirabile decît autenticitatea lăuntrică. Astfel se creează condiţiile necesare pentru a dezvolta un Sine fals, al cărui scop este anticiparea dorinţelor altora şi menţinerea regulilor sociale. Sinele fals poate reprezenta o adaptare sănătoasă, cîtă vreme nu intră în conflict cu Sinele autentic şi rămîne funcţional atît pentru individ, cît şi pentru societate. Sinele fals devine o adaptare contraproductivă, nesănatoasă, cînd este rezultatul unei supuneri forţate: persoana trebuie să-şi suprime sentimentele sau gîndurile autentice şi să le exprime pe cele prescrise de societate. În acest context, se pune întrebarea dacă metodele statului totalitar reprezintă un efort conştient şi susţinut de a produce un anumit tip de personalitate.

Similaritatea dintre metodele de „spălare pe creier“ nord-coreene şi chinezeşti, pe de o parte, şi strategiile prin care statul totalitar communist a asigurat supunerea marii majorităţi a populaţiei, pe de cealaltă, indică faptul că mecanismul de control al statului totalitar reprezintă un vast program de spălare pe creier. Robbins şi Anthony susţin că la nivel individual, acest proces rezultă întotdeauna într-un Sine fals. Prin extrapolare, spălarea pe creier practicată la nivel de politică de stat duce la dezvoltarea în masă a Sinelui fals. Întrucît dezvoltarea unei personalităţi caracterizate de totalism, cu o tendinţă de a acepta o identitate impusă social şi cu o afinitate implicită pentru valori totalitare, sînt în interesul statului totalitar, e plauzibil că normele de creştere şi educare au fost manipulate pentru a produce acest tip de personalitate. Propaganda atotprezentă în creşă, grădiniţă, cămin şi şcoală erau modalităţi succesive de a inculca valorile colectivismului de la o vîrstă fragedă creînd o „moralitate elementară“ (Morar) alternativă. Legenda comunistă a lui Pavlik Morozov, devenit martir pentru că a iubit partidul mai mult decît pe propriii părinţi (pe care i-a denunţat) constituie un exemplu reprezentativ.

Văzută dintr-o perspectivă cultural-istorică, evoluţia omului proteic este rezultatul unor schimbări societale profunde. Am evoluat în grupe mici de vînători-culegători în care coeziunea grupului a oferit un avantaj reproductiv. În acest sens, am fost selectaţi biologic să fim receptivi la argumente care pun binele colectiv deasupra binelui individual. Capacitatea de a crede într-o realitate comună transcendentală poate avea o bază genetică şi reprezintă mecanismul psihologic care asigură coerenţa grupului, avînd şi avantajul de a ne ajuta să confruntam conştiinţa propriei noastre mortalităţi. Cu timpul, această capacitate a devenit credinţa, iar instituţia care o reprezintă social – religia organizată – a devenit unul dintre factorii cei mai semnificativi în determinarea identităţii, pe durata majorităţii istoriei.

Sinele fals
Pînă pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, diferenţa dintre personalitatea publică şi cea privată era neglijabilă. Consecinţa acestei unităţi a fost omogenitatea universului simbolic care constituie paradigma culturală, structura de referinţă utilizată de către toţi membrii societăţii pentru a conferi sens existenţei şi evenimentelor. Apariţia unei societăţi întemeiate explicit pe noţiunea „drepturilor inalienabile ale individului“ – cu alte cuvinte întemeiată pe „libertate negativă“ – a dus la o apreciere mărită a individualismului. La mijlocul secolului al XIX-lea, omul era culmea creaţiei. Ca urmare a teoriilor lui Darwin, Marx şi Freud, pe la începutul secolului al XX-lea, omul a fost redus la un animal ceva mai evoluat, prada unor forţe economice şi psihologice iraţionale. Divergenţa crescîndă dintre personalitatea publică şi cea privată a dus la apariţia diferenţelor între universul simbolic public şi cel personal şi, împreună cu detronarea omului de pe culmile creaţiei, au creat o nouă nevoie pentru certitudine. Mijloacele tradiţionale de reasigurare şi ancorare în cultură, ca de exemplu religia, erau în declin. Apariţia şi dezvoltarea sistemelor totalitare, bazate pe libertate pozitivă – comunismul şi fascismul – au umplut golul rămas în urma religiei, oferind siguranţa dogmei drept refugiu celor speriaţi de nesiguranţa posibilităţilor multiple.

Societatea bazată pe libertate pozitivă duce în mod necesar la o omogenizare a universurilor simbolice datorită colectivismului. Cea bazată pe libertate negativă duce la divergenţă. Ca să folosim terminologia lui Lifton, societăţile bazate pe libertate pozitivă tind către fundamentalism, pe cînd cele bazate pe libertate negativă au un caracter proteic.

Chomsky a făcut distincţia dintre limbajul interior şi cel exterior. Prin analogie, propunem existenţa unui univers simbolic intern şi a unuia extern. Într-o societate totalitară, universul simbolic extern este cel impus şi, depinzînd de atitudinea individului faţă de sistem, poate fi semnificativ diferit de universul simbolic intern. La rîndul ei, această diferenţă creează o tensiune care poate fi adresată prin autoamăgire şi crearea unui Sine fals. Lipsa de autenticitate, care este rezultatul acestui proces, duce la alienare şi cinism. Sinele fals duce la crearea unei conştiinţe false, un proces care poate culmina în cazuri extreme cu fenomenul de dublare psihică (Lifton), în care individul menţine două registre morale separate. La acest fenomen se referă Sloterdijk scriind despre conştiinţa falsă a cinicului.

Sub regimul totalitar comunist, România a fost o societate închisă, în care universul simbolic extern era impus şi semnificativ diferit de universul simbolic intern al marii majorităţi a populaţiei. Singurul grup care nu resimţea acest conflict era cel format de susţinătorii activi şi pasivi ai statului totalitar. România contemporană este o societate deschisă, fără o diferenţă impusă oficial între universul simbolic extern şi cel intern. Un grup în care conflictul persistă este format din susţinătorii active sau pasivi ai fostului regim totalitar, aceiaşi care nu resimţeau conflictul sub communism. Universul lor simbolic intern a rămas adaptat societăţii totalitare şi neschimbat, dar universul simbolic extern a trebuit să se schimbe. Totodată, pentru majoritatea populaţiei, persistenţa în memorie a universului simbolic extern impus de statul totalitar şi a compromisurilor făcute de fiecare va rămîne o sursă de sentimente de alienare, vinovăţie şi nesiguranţă morală pînă la completarea unui proces terapeutic autentic. După cum afirmă Lifton, declinul sistemelor de convingeri duce la credinţa în fragmente. Benjamin Barber a identificat două forţe pe care le-a numit respectiv Jihad (fragmentare, tribalism) şi McWorld (omogenizare, globalism). Omogenizarea universurilor simbolice externe (McWorld) reprezintă scopul unei societăţi întemeiate pe libertate pozitivă; fragmentarea (Jihad) reprezintă consecinţa acestui tip de societate.

Spiritul de turmă
Să încercăm să sintetizăm diferenţele dintre cele două tipuri de societăţi folosind alegoria unei turme. Societatea totalitară, întemeiată pe libertatea pozitivă, favorizează formarea spiritului de turmă: membrii sînt mai mult sau mai puţin egali şi urmează orbeşte ce li se impune. Individul poate să fie sacrificat pentru binele turmei. Cei care se opun spiritului de turmă pot fi împărţiţi în două categorii: oaia neagră (în ruseşte, cioara albă) şi ţapul ispăşitor. Acesta din urmă îşi are originea în religiile Orientului Mijlociu, unde un ţap era încărcat simbolic cu păcatele lumii şi izgonit în deşert. Nevoia de a avea un ţap ispăşitor este parte integrantă a personalităţii totaliste sau fundamentaliste, căreia îi trebuie o ţintă pentru a-şi proiecta aspectele negative ale imaginii depre sine. Punctul important este că ţapul ispăşitor nu are liber arbitru în acest proces. Spiritul de turmă asigură un ţap ispăşitor selectat de către cei la putere, un repozitoriu natural al tuturor sentimentelor negative. }apul ispăşitor este ales deseori dintre oile negre: cei care îndrăznesc să se opună spiritului de turmă. Conformismul şi supunerea faţă de autoritate sînt virtuţi civice de mare preţ, individualismul şi iniţiativa sînt păcate.

La rîndul ei, societatea deschisă, bazată pe libertatea negativă, nu apreciază spiritul de turmă şi preţuieşte oaia neagră: rebelul, inovatorul, deschizătorul de drum care demonstrează autonomie şi individualitate. Funcţia de ţap ispăşitor este inutilă, întrucît responsabilitatea este individuală, însemnînd că vinovăţia se stabileşte printr-un proces interior de deliberare, reprezentat de conflictul dintre dorinţele şi nevoile individuale şi normele sociale interiorizate, nu prin impunere din afară. În schimb, mielul Domnului, care reprezintă individul ce se sacrificăvoluntar pentru salvarea altora, este preţuit pentru altruismul său şi dragostea de seamăn. Spre deosebire de ţapul ispăşitor, mielul Domnului îşi exercită liberul arbitru.

Cînd o populaţie crescută şi trăită într-o societate închisă, bazată pe libertate pozitivă face tranziţia către o societate deschisă, întemeiată pe principiul libertăţii negative, o parte semnificativă a repertoriului de acte de adaptare socială devine perimat şi contraproductiv. Cei care au dezvoltat o personalitate integrală, proteică, cu o identitate bine stabilită nu vor întîmpina prea multe dificultăţi. Pe de altă parte, cei cu o personalitate totalistă sau fundamentalistă, cu identitate închisă, impusă din afară şi acceptată de bună voie, care erau adaptaţi societăţii totalitare în virtutea eşecului de a dezvolta un simţ al autonomiei şi al iniţiativei personale, se vor simţi debusolaţi. Adaptarea lor socială a fost întoarsă pe dos ca o mănuşă: caracteristicile care îi făceau constitutiv adaptaţi la societatea totalitară devin contraproductive. Golul care există în miezul identităţii îi face vulnerabili la manipularea politică şi la identificarea cu mişcări politice extremiste de dreapta sau stînga, ultranaţionaliste şi/sau şovine care satisfac nevoia intrinsecă de direcţie impusă din afară şi de ţap ispăşitor. Ipostaza lor psiho-socială e paranoidă: pentru că sînt antipostcomunişti suferă de sindrom de stres pretraumatic, veşnic îngrijoraţi că cineva le va dezvălui cacealmaua.

Cel de-al treilea grup, de departe cel mai numeros, este format din cei care au făcut compromisuri pentru a supraveţui în statul totalitar, şi pentru care memoria acelor compromisuri subminează sensul de autenticitate şi de autoritate morală. Bîntuiţi de nesiguranţă, comportamentul lor poate fi descris în termenii paradoxului Abilene, în care membrii unui grup iau o decizie pe care nu o doreşte nimeni, din convingerea greşită că decizia reprezintă ceea ce doresc ceilalţi. Obişnuiţi cu deciziile colective, din cauza inabilităţii de a comunica autentic cu ceilalţi membri ai grupului, fiecare crede că propria lor opinie nu se potriveşte cu cea a grupului. Din cauza dorinţei comune de „a nu face valuri“, în final decizia colectivă este una care nu reprezintă nici una dintre preferinţele individuale, ci percepţia eronată a preferinţelor altora. Acesta este grupul care ar beneficia cel mai mult de un proces terapeutic veritabil care include necesarmente o confruntare cu istoria. În mod ideal, rezultatul unui asemenea proces va fi restructurarea concepţiei relaţiilor dintre individ şi societate

„Ca să înţelegem natura şi măsura unui guvern potrivit omului, e necesar să considerăm caracterul lui. Întrucît Natura l-a creat pentru viaţa socială, l-a înzestrat pentru ceea ce intenţiona. În toate cazurile, a făcut nevoile lui naturale mai mari decît puterea individuală. Nici un om nu este capabil, fără ajutorul societăţii, să-şi satisfacă singur nevoile, şi acele nevoi, acţionînd asupra fiecărui individ, îi îndeamnă pe toţi către societate într-un mod la fel de natural ca gravitaţia acţionînd asupra unui centru.

Dar a mers mai departe. Nu numai a forţat omul în societate prin nevoi diverse, care pot fi satisfăcute prin sprijin reciproc, dar a plantat în el un sistem de afecţiuni sociale care, deşi nu sînt necesare pentru existenţa sa fizică, sînt necesare pentru fericirea sa. Nu există o perioadă în viaţă cînd această dragoste pentru societate încetează să acţioneze. Începe şi se termină cu fiinţa noastră.

Guvernul nu este o afacere pe care orice om sau grup de oameni au dreptul să o înceapă şi să o exerseze pentru propria remuneraţie, ci este în întregime un act de încredere, dreptul acelora prin care încrederea este delegată, şi de către care poate fi oricînd reluată. Nu are nici un drept propriu, ci numai îndatoriri“, (Thomas Paine, Drepturile Omului, 1791).