...

Frunzuliţa Carpatină şi revenirea lui Refulatu’

Eseurile publicate pînă acum înObservator cultural constituie o încercare de a aplica principiile psihologiei personalităţii şi ale psihologiei sociale fenomenelor culturale şi sociale caracteristice perioadei de tranziţie către o societate deschisă. Ele nu constituie o demonstraţie riguroasă, ci sînt mai degrabă o încercare de a crea un context teoretic pentru explicarea distorsiunilor observabile în viaţa zilnică, în normele de comportament, în etică şi cultură.
În cazul eseului de faţă, am hotărît să renunţ în mare parte la extrapolări teoretice şi să reacţionez la evenimente care au avut loc în prejma vizitei mele recente în ţară. Nu doresc să las impresia că vizita mea a fost dominată de evenimente negative. Dimpotrivă, m-am lăfăit ca de obicei cu prietenia neschimbată de timp pe care o împărtăşesc cu cei apropiaţi mie, dar aceste evenimente – care nu sînt ordonate în secvenţă temporală, ci în ordinea importanţei lor subiective pentru mine – mi s-au părut semnificative.

O să încep cu tragedia de la maternitatea Giuleşti. Sînt mai familiar decît mi-am dorit vreodată cu secţiile de Terapie Intensivă pentru nou-născuţi. Fiica mea Andrea, născută la 26 de săptămîni şi cîntărind 849 de grame, şi-a petrecut primul an de viaţă în incubator. (Acum are 23 de ani şi e studentă.) Pentru că înţeleg prin ce trec părinţii unui bebeluş cu probleme, mi se rupe inima pentru ei. Prietenul meu, moralistul, mi-a semnalat că un demnitar a declarat că „fiecare să aibă grijă de el şi să nu aştepte nimic de la stat“. Cum ar putea, m-a întrebat, „să aibă grijă de el“ un bebeluş?
Ştiu că secţia de terapie intensivă prezintă un risc crescut de incendiu. Am aflat cu stupefacţie că saloanele maternităţii nu aveau detectoare de incendiu. Mai mult, nici un spital din România (posibil cu excepţia celor particulare) nu are în dotare detectoare de incendiu. Observ, cu părere de rău, o discrepanţă enormă între pretenţii şi realitate. Sub spoiala subţire de lumea întîia se iţeşte lumea a treia sau a patra. Diferenţa se măsoară în bebeluşi arşi de vii.

Trecînd prin faţa Muzeului Naţional, am zărit figura familiară a lui Vlad Ţepeş, pe un afiş pentru expoziţia Dracula –Voievod şi Vampir. Dracula. Ăsta da brand! Recunoscut instantaneu în întreaga lume, nu costă nici un ban şi e al nostru. Spre deosebire de frunzuliţa carpatină, pe care nu o recunoaşte nimeni, a costat sute de mii de euro, şi tot nu este a noastră. Cu banii risipiţi pe frunzuliţă, toate spitalele din Romånia puteau fi ticsite cu detectoare de incendiu, dar avem şi noi priorităţi.

După ce am vizitat expoziţia Dracula, am rugat un prieten să mă ducă pînă la mănăstirea Snagov, lăcaşul unui posibil mormînt al lui Vlad Ţepeş. (Istoricul Rezachievici susţine că adevăratul mormînt se află la mănăstirea Comana). Expediţia de 45 de kilometri a durat aproape două ore, ceva mai puţin decît îmi lua cu bicicleta cînd eram tînăr. În jurul lacului erau o puzderie de vile, dar nici un semn care să indice drumul către mănăstire. Mai tîrziu mi s-a explicat că au fost furate pentru că erau făcute din tablă. Cînd am ajuns, în fine vizavi de insula pe care se află mănăstirea, am văzut că debarcaderul a fost demolat ca să facă loc unui pod care încă nu s-a construit. Un localnic întreprinzător s-a oferit, contra cost, să ne treacă cu barca de pe debarcaderul unei vile particulare. Îmi este greu să redau ce am simţit cînd am văzut lacul. În locul apei limpezi în care pescuiam pe vremuri cu arbaleta era o hazna deschisă. Contrastul dintre explozia de vile de lux şi apa urît mirositoare, de un verde mat, m-a dus din nou cu mintea la cît de superficială e spoiala de Europa peste esenţa de lumea a treia.
Ajunşi pe insulă am dat peste două cumetre curăţind fasole, care au strigat să vină cineva să ne deschidă, contra cost, mănăstirea, care s-a dovedit a fi în renovare. Întrucît taxa de făcut fotografii era 20 de euro, am făcut poze pe furiş. Odată ajunşi înapoi la liman ne-am încrucişat cu un autobuz plin de turişti străini, care căutau mănăstirea şi care, după ce iau ţeapa, vor fi fără îndoială suficient de impresionaţi de frunzuliţa carpatină ca să mai dea pe la noi.

Faptul că m-am aflat lîngă mormîntul lui Vlad Ţepeş, ştiind că s-ar putea ca trupul lui să nu fie acolo, după cum îi stă bine unui vampir, m-a dus cu gîndul la alt mormînt redeschis de curînd, cel al soţilor Ceauşescu. Nu am reuşit să îmi dau seama dacă această acţiune reprezintă o încercare de strămutare a unor moaşte sau una de a găsi un vampir.

În opinia lui Patrick Geary, moaştele sau relicvele sînt o categorie cu totul specială de obiect, concret dar etern, care va fi prezent la judecata de apoi, un lucru mort, dar care are puteri miraculoase, reprezintă sfîntul viu şi are darul tămăduirii. Moaştele îşi exercită voinţa şi nu pot fi găsite sau mişcate fără voia lor. Oricine a văzut mulţimea adunată în jurul moaştelor Sfintei Paraschiva nu poate avea îndoieli în privinţa puterii lor de a motiva, dar mi-e teamă că prezenţa atîtor oameni căutînd refugiu şi speranţă în credinţă este prevestirea unei ierni grele. Dorinţa comunismului totalitar de a avea moaşte, fără să rezolve problema spinoasă a relaţiei dintre veşnicie şi materialismul dialectic, este ilustrată de mausoleele lui Lenin şi Stalin. Există totuşi o diferenţă între noi şi ruşi: după cum mi-a sugerat prietenul meu de demult, ruşii l-au îngropat pe Stalin pe cînd noi l-am dezgropat pe Ceauşescu. Dacă avem de a face cu moaşte, vom primi în curînd un semn, ca de exemplu vor reapare „adidaşii“ sau la iarnă se va tăia căldura. Cum vom deosebi acest semn, mascat de mulţimea de oameni care nu vor avea căldură pentru că nu-şi pot permite? Cum vom deosebi mizeria care va apărea în spitale de cea care există deja acolo? Din cine va fi compusă mulţimea credincioşilor animaţi de moaştele ceauşiste?

Dacă, pe de altă parte, avem de a face cu un vampir, situaţia e ceva mai clară. Opinia psihanalistului englez Jones este că vampirul reprezintă conflicte intrapersonale intense, amestecînd dorinţa cu frica şi afecţiunea cu agresiunea. Frica de a distruge obiectul afecţiunii, frica de a fi contaminat, ambivalenţa, sînt toate aspecte ale relaţiei dintre vampir şi victimă. Vampirul este un parazit care depinde de oameni, dar îi distruge, şi reprezintă simbolic eşecul controlului raţional, întoarcerea sau revenirea în conştient a celor refulate. Refularea este procesul psihologic prin care amintirile ce au un conţinut dureros – care ne fac să simţim ruşine sau vinovăţie – sînt îndepărtate din conştient şi păstrate în inconştient. Pentru că refularea nu şterge evenimentul vizat din memorie, ci doar îl surghiuneşte din domeniul conştienţei, acesta va continua să se recombine şi să acumuleze energie în inconştient, pînă cînd va reapărea sub o formă modificată. Revenirea celor refulate în conştient indică fie o pierdere a controlului raţional, fie o slăbiciune a normelor morale interiorizate. Modul prin care revenirea celor refulate poate fi oprită definitiv este integrarea lor în conştient prin terapie. Ca să-l parafrazăm pe Freud, unde a fost inconştient va fi conştient.

Carmen Muşat a semnalat înObservator cultural, în două editoriale succesive, creşterea alarmantă în popularitate a lui Ceauşescu. Din punct de vedere psihologic, acest fenomen reprezintă o regresie marcată de eşecul tentativei de integrare într-o societate deschisă, nevoia de tătuc (meteahnă veche, vezi „Unde eşti tu, Ţepeş Doamne ?“), dorul după statul-dădacă şi identificarea cu un sistem de valori degradant. Efectele persistente ale societăţii totalitare reactivate de efortul de a scăpa de grija zilei de mîine permit nostalgia pentru ceea ce era emblematic pentru comunismul român. Noua popularitate a lui Ceauşescu reprezintă numai simptomul, revenirea lui Refulatu’. Boala (procesul patologic) este inabilitatea de a înfrunta adevărata istorie a comunismului în Romania, de a ne privi în oglindă, de a mărturisi, de a cere iertare şi înţelegere, de a înţelege şi a ierta. Întrebarea este: care acţiune constituie în mod simbolic ţăruşul cu care trebuie străpunsă, după datină, inima strigoiului, izgonindu-l pe Refulatu’, pe veci, în nefiinţă?

Personal, nu mă simt deloc confortabil făcînd observaţii despre evenimente curente. Nu vreau să ofensez sau să rănesc pe nimeni. Mi s-a reproşat deja că n-am fost aici în anii cei mai negri şi n-am mîncat salam de soia.
Poziţia mea poate fi descrisă de următorul banc: un negustor vine la un cioban pe un vîrf de munte şi încearcă să-l convingă să cumpere un binoclu. „La ce îmi trebuie mie drăcia asta?“, întreabă ciobanul. „Poţi să vezi de aici ce face muierea în sat.“ Omul pune mîna pe binoclu şi vede nevasta în pat cu cineva. Dă cu binoclul de pămînt şi se repede acasă, dar găseşte nevasta spălînd rufe. Se suie înapoi în munte, ia din nou binoclul şi-şi vede nevasta în pat cu altul. Fuge acasă, dar nevasta călca. Suflînd din greu, se suie din nou pe munte. Se uită din nou, nevasta, iar în pat cu altcineva. Ciobanul se scarpină sub căciulă şi spune: „No, am înţeles. De aici aşa se vede!“.

Asta este şi concluzia mea. De aici aşa se vede.