...

Cutia cu oglinzi

Mă descopăr în faţa noii constituţii
Mă înclin în faţa noii revoluţii.
Cad în genunchi şi mă rog
Să nu fim înşelaţi încă o dată.

The Who

Membrul-fantomă este un fenomen cunoscut în unele cazuri de amputare: senzaţii de durere, cîrcei sau mîncărime persistă în membrul inexistent. Marele neurolog Ramchandran a inventat un tratament deosebit de ingenios al acestei probleme: cutia cu oglinzi. Pacientul îşi introduce braţul existent în cutie, dar vede în oglindă braţul amputat. Cînd pacientul este îndrumat să-şi folosească ambele braţe într-o mişcare similară cu dirijatul unei orchestre, creierul său produce o fuziune a senzaţiilor vizuale şi kinestezice: pentru că îşi simte braţul şi-şi vede celălalt braţ, are iluzia că ambele sînt intacte. Iluzia rezultă, în mod paradoxal, din dispariţia mebrului fantomă şi a senzaţiilor neplăcute asociate cu acest fenomen.


Spre deosebire de cutia neagră, în cazul căreia cunoaştem ceea ce intră (input) şi ceea ce iese (output), şi facem inferenţe despre procesul de transformare, principiul cutiei cu oglinzi este clar. Cutia cu oglinzi funcţionează prin crearea unei iluzii de întregire, schimbînd dreapta în stînga sau invers, şi reprezintă o metaforă potrivită pentru evoluţia culturală şi politică a unor grupări importante de pe meleagurile noastre. Cetăţenii statului totalitar se pot împărţi în patru grupuri. Primul grup este format din oponenţii activi ai regimului. Deoarece, în afara unor cazuri de excepţie, de curaj individual, la noi nu a existat o disidenţă autohtonă organizată, grupul este necesarmente redus. Pentru că nu şi-au compromis principiile, membrii acestui grup nu au trebuinţă pentru cutia cu oglinzi. Al doilea grup, mult mai numeros, constă în oponenţii pasivi ai regimului, cei care au recurs la autoamăgire, amuţirea sinelui şi emigrarea înlăuntru. Al treilea grup, tot numeros, format din suporterii pasivi, a recurs la aceleaşi mecanisme şi a făcut compromisuri asemănătoare, dar se simte mai vulnerabil din cauza unei vorbe scăpate despre cineva, a unei cuvîntări sau lucrări care pe atunci părea să deschidă uşi, dar acum compromite. Din moment ce aceste două grupuri reprezintă marea majoritate a populaţiei, mecanismele lor de adaptare prezintă un interes deosebit, pentru că determină evoluţia culturală şi socială a întregii societăţi.

Ambele grupuri se pot folosi de cutia cu oglinzi pentru a părea ceea ce nu au fost, respectiv oponenţi, validîndu-se prin folosirea unor raţionalizări precum „opoziţia prin cultură“. Într-un interviu recent dinObservator cultural, Ion Vianu exprima următoarea opinie: „cultura e o pavăză în calea parvenitismului mărunt“. Perfect adevărat, însă, din păcate, nu este o pavăză la fel de eficientă şi împotriva parvenitismului major. Dimpotrivă, dinamica este inversată, şi cultura devine pavăza celor care-şi arogă statutul de disident post hoc.

Să nu uităm că toate acestea se petrec în spaţiul politic românesc, care are o curbură atît de accentuată încît extremele sînt mult mai apropiate decît mediile ponderate. Membrii celui de-al patrulea grup, suporterii activi ai fostei dictaturi, folosesc naţionalismul şi cutia cu oglinzi pentru a se schimba la faţă angro: cu cît erai un suporter mai înverşunat al regimului atunci, cu cît ai bătut mai mult toba mare şi ai cîntat osanale atunci, cu atît pari mai de dreapta acum. Numai aşa se pot explica funeraliile naţionale pentru Păunescu şi elegiile din care unele îi menţionau trecutul de disident.
După cum comenta Ion Vianu (3 august 2010, revista 22): „Dreapta şi stînga, ale noastre, sînt nişte facţiuni vag deosebite prin retorică. Pentru a produce efecte, dialogul trebuie să se exercite asupra unor teme particulare, nu să se piardă în profesiuni de credinţă generalizatoare... Dorim cu intensitate o polemică dreapta-stînga. Dar, în deteriorarea profundă a statului, această dezbatere apare mai mult ca un lux şi un exerciţiu retoric, un magnific exemplu de formă fără fond...“. Sînt pe deplin de acord, dar aş vrea să adaug la părerea domniei sale necesitatea vitală de a avea un act terapeutic la nivel de naţiune, care să ne ajute să identificăm şi să lepădăm distorsiunile produse de neacceptarea unor evenimente extreme din trecutul recent fascist şi comunist.

Se spune că, odată, Chivu Stoica a exclamat, privind o adunătură de foşti ilegalişti: „Puţini am fost, mulţi am rămas!“. Prin magia cutiei cu oglinzi, acelaşi lucru este valabil şi astăzi pentru noua dreaptă. Din această cauză, anti-postcomuniştii suferă de o angoasă generalizată pe care o putem numi sindrom pretraumatic: se tem că cineva va dezvălui că împăratul e în pielea goală şi va cere darea pe faţă a cărţilor, dezvăluind cacealmaua.

Bineînţeles, nu se poate aştepta nimeni ca cei vizaţi să nu se apere. Primul mecanism de apărare constă în stabilirea unor noi criterii de acreditare pentru a aparţine dreptei proaspăt inventate. De exemplu, nu mai e nevoie să fi fost disident. De fapt, disidenţa este un semn de egotism, de neautenticitate. Adevăratul criteriu este să fi fost oponent prin cultură şi să suferi şi astăzi în secret pentru acceptarea pasivă a dictaturii. Faptul că a avut opinii proprii, dar nu era de acord cu ele marchează adevărata autenticitate a individului. Cel mai ieftin mod de a-ţi obţine bona fide este să cazi de acord sau să suporţi vag opiniile celor care militează pentru reabilitarea lui Antonescu, Paulescu sau Zelea Codreanu. Cutia cu oglinzi este de mare ajutor pentru că transformă torţionarii în victime şi victimele în torţionari: Antonescu nu este prigonitorul evreilor, ci protectorul lor etc. Explicaţiile elucubrante ale unor acte de o inumanitate, chiar şi în contextul deosebit de violent al secolului al XX-lea, prezintă o stranie simetrie, nu atît de fond, cît de formă. Evreii din lagărele din Transnistria au fost omorîţi de trupe de comando germane, care au reuşit să ajungă la victime în pofida vigilenţei cu care le păzeau trupele române. La rîndul lui, experimentul Piteşti se datoreaza „infiltrării legionarilor în închisori“, care au pervertit efortul sincer de reeducare comunistă într-un ritual sadic de iniţiere. Vianu comentează: „confuzia între conservatism şi visele reacţionare restauraţioniste nu sînt decît pierdere de timp şi mană pentru profitori“.

Alt mod uşor de a cîştiga galoanele este atacul violent şi fals împotriva stîngii: „De asemenea, fobia faţă de stînga internaţională, fobie ce produce vomitări de flăcări ori de cîte ori are prilejul să se exprime, este, în cel mai bun caz, o nevroză. Identificarea automată a social-democraţiei cu comunismul este un fals istoric“ (Ion Vianu).
De fapt, alternativele de stînga erau prigonite de comunişti la fel de aprig ca şi cele de dreapta – vezi Orwell, Koestler, precum şi întregul şir de procese staliniste înscenate de-a curmezişul Europei de Est: Slansky, Rajk, Kostov. Celor care rămîn nedumeriţi de vehemenţa atacurilor venite, de data asta, din partea dreptei, li se poate prezenta citatul atribuit răposatului (regretatului?) dictator: „Dumneata nu înţelegi cum e cu dialectica. Atunci aşa era, acum aşa este“.

Din cînd în cînd, cineva, de curînd Herta Müller, îi pune pe absolvenţii cutiei menţionate mai sus în faţa unei alte oglinzi, una care reflectă statura morală. Ca în oglinzile de la bîlci, majoritatea apar diminuaţi semnificativ. Apărarea împotriva acestei situaţii neplăcute constă în crearea unui climat de nesiguranţă, de exemplu prin „dezvăluiri“ din dosarele CNSAS şi prin dominarea dialogului public de către un grup restrîns de iniţiaţi...
M-am întrebat, deseori, care ar fi reacţia elitei sui-generis dacă un iubitor de manele le-ar explica practicarea „oponenţei prin incultură“. Din păcate, dialogul necesar despre deteriorarea morală, decăderea culturii, ridicarea mitocăniei la rang de virtute civică nu poate avea loc pînă cînd nu renunţăm la folosirea cutiei cu oglinzi.
„Cleptocraţia biruitoare şi agonia statului, iată problemele noastre. Dacă persistă voinţa de a o anihila pe cea dintîi şi de a-l reanima pe cel de-al doilea, ar trebui să ne grăbim. Dacă statul impotent, căzut pradă mîncătorilor de cadavre, nu este reanimat şi însănătoşit, sîntem pierduţi. Altfel, dăm o şansă prea mare mişcărilor extremiste, fie ele de stînga sau de dreapta, ale căror succese nu vor fi soluţia, ci sancţiunea capitală aplicată unei ţări angajate pe o cale catastrofală.“ (Ion Vianu, revista 22, 3 august 2010).