...

Absurdul ionescian

Tânărul Eugen s-a întâlnit într-o dimineaţă de vară cu vecinul său, nea Fănică Zarzavat.
- Ce mai faci, Jenică? se interesa vecinul, amabil.
- Uite, mă gândesc să deviu dramaturg.
- Ei, bravos! Bună treabă! Dar ascultă la mine: neapărat absurd.
- De ce absurd, nea Fănică?
- Uite aşa! Călătorului îi şade bine cu drumul, iar Românului cu Absurdul!
-Cum aşa?
- Tu nu te uiţi împrejur? Nu vedem ce auzim. Ce ne este tipic? Facem haz de necaz. Ne apucă râsu-plânsu. Uite popa nu e popa. Astea şi altele sunt prin excelenţă absurde. Gândeşte-te la Caragiale: curat murdar! Să nu se schimbe nimic, dacât prin părţile esenţiale! Dar să ştii, trebuie sa pleci în Franţa.
- De ce?
- Aici prea ne-am obişnuit cu absurdul, nici nu-l mai observăm. Pe vremuri, l-am cunoscut pe Urmuz. Ăla era absurd rău de tot! Ce personaje! Ismaïl “compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.” Algazy “un bătrân simpatic, ştirb, zâmbitor şi cu barba rasă şi mătăsoasă, frumos aşezată pe un grătar înşurubat sub bărbie şi împrejumuit cu sârmă ghimpată”.
Stamate “om demn, unsuros şi de formă aproape eliptică.” Eu i-am spus: pleacă de aici. Du-te unde te înţelege cineva. Nu m-a ascultat şi a terminat-o rău, săracul.
Tânărul dramaturg întrebă:
- Şi Tristan Tzara?
- Tot eu l-am sfătuit să plece. A venit pe la mine cu un concept suprarealist: un cuţit fără lamă căruia îi lipseşte mânerul. I-am spus: pe ăsta să îl vinzi lui Andre Breton. Aici e fumată: am mâncat multă vreme ciorba de văcuţă fără văcuţă, dar francezii au de toate, aşa că o să înţeleagă.

Eungen Ionescu ascultă sfatul înţelept al vecinului şi plecă în Franţa. Va forma, împreună cu Samuel Becket şi Jean Genet, ceea ce a rămas cunoscut sub numele de Teatrul Absurdului. Lipsa de narativ, dialogul aparent aleatoriu pun în evidenţă alienarea personajelor şi derizoriul existenţei.
Spre deosebire de Becket şi Genet, care erau mai apropiaţi de Jean Paul Sartre şi existenţialism, Ionesco înclina către suprarealişti: Tristan Tzara, Andre Breton, Alfred Jarry.
În prima sa piesă, Cântăreaţa cheală exerciţiile de conversaţie engleză sunt sistematic dezbarate de sens până când limbajul devine propia sa parodie. În mod surpinzator, se creează alt sens, cel al izolării esenţiale a personajelor, a imposibilităţii de a comunica într-o lume sărăcită şi ameninţătoare, populată de personaje mecanice.
În Scaunele, personajele principale, Bătrânul şi Bătrâna sunt înglodaţi în propiul lor trecut ca într-o mlaştină. Viaţa de zi cu zi, înţepenită în ritualuri sterile îşi pierde orice menire. Vizita oaspeţilor invizibili, reprezentată prin proliferarea scaunelor răpeşte spaţiul personajelor, surghiunindu-le într-un colţ. Încercarea Bătrânului de a transmite omenirii mesajul la care a lucrat o viaţă eşuează lamentabil. În final, bătrânii se aruncă pe fereastră. Această alunecare către tragic este caracteristică operei lui Ionesco, reprezentând convingerea sa: “Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţa ne apropie.”
Oroarea de conformismul ideologic, mai ales cel totalitar este tema abordata în Rinocerii, o piesă care reflectă convingerea autorului că universul este lipsit de sens, iraţional şi absurd. În Note şi Contranote, Ionesco scria; ”Încerc să proiectez pe scenă o dramă interioară… Vreau numai să reprezint universal meu straniu şi improbabil.” În afară de Berenger, omul de rând care îl reprezintă, Ionesco ridiculizează pretenţiile şi îngustimea minţii evidente la celelalte personaje, ca de exemplu Botard şi Logicianul, reducând raţionamentul lor logic la o farsă. În vederea ororilor totalitare care au marcat secolul trecut, convingerea că nepăsarea şi orbirea oamenilor, dorinţa de conformism, frica de a-ţi exprima opinia sunt mecanismele prin care ne pierdem libertatea şi individualitatea, dezvăluie un adevăr profund.
În ultima piesă a ciclului Berenger,Regele moare, Ionesco descrie regatuldecăzând şi fărămiţându-se odată cu apropierea regelui de moarte. Spre deosebire de celelalte piese caracterizate de acumulări (Rinocerii, Scaunele) scena devine din ce în ce mai goală, până când nu mai rămâne decât întunericul. Limbajul e mai curgător, replicile mai coerente. Dizolvarea unui univers odată cu creatorul lui este un concept mai puternic şi absurd redus la esenţa sa.
Într-un sfârşit de viaţă, Ionesco s-a întâlnit din nou cu nea Fănică, să-i mulţumească pentru sfat.
- Spune-mi cum ţi-a mers? se interesa vecinul.
- Bine, nea Fănică. Am scris multe piese.
- Dar absurde?
- Da. În prima am scris despre absurdul ascuns În limbaj, despre imposibilitatea de a comunica.
- Pai noi ştim asta. Vorbesc unii le televizor ore în şir fără să spună nimic.
- Am scris o piesă despre cum nepăsarea şi prostia oamenilor a permis transformarea lor în rinoceri.
- Bună! rase scurt Fănică. Deunăzi era plin de rinoceri pe aici. Nu ştiu unde s-au dus.
- În Regele moare am scris cum împărăţia se descompune şi moare odată cu regele.
- Bine că erai plecat, că aici te arestau.Eu te-am rugat să scrii ceva absurd şi tu îmi spui toate prin care am trecut. Bravos! Bună treabă!