...

Mahmureala

Criticul de cinema David Denby remarca în revista New Yorker că filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv e caracterizat – ca şi alte filme de marcă româneşti – „de o grosolănie şi suspiciune atotprezentă, mahmureală plină de rea-voinţă a statului poliţienesc“.
Cuvîntul „mahmureală“ este definit în DEX, oarecum tautologic, ca „faptul de a fi mahmur, lipsa de bună dispoziţie, buimăceală“. În limbajul de toate zilele, a fi mahmur se referă la starea neplăcută care urmează beţiei, caracterizată prin greaţă, ameţeli şi dureri de cap. Dusă pînă la capăt, sugestia domnului Denby este că perioada comunistă totalitară a fost o beţie prelungită. Dacă acceptăm analogia domniei sale, ne putem întreba: ce am băut, cine a băut, dacă am făcut-o de bunăvoie sau siliţi, de ce au fost denunţaţi şi oprimaţi cei care nu au băut etc.

Primul ingredient – nu cel mai vătămător, dar cel mai insidios – din cocktailul toxic care ne-a fost oferit este kitsch-ul stîngist al „Marelui Marş“ descris de Milan Kundera, „care îi uneşte pe cei de stînga, de toate nuanţele şi din toate timpurile... viziunea splendidă a marşului pe drumul frăţiei, egalităţii şi dreptăţii şi care continuă în pofida obstacolelor, căci trebuie să fie obstacole dacă marşul este să fie Marele Marş... Ceea ce face un stîngist stîngist nu este o teorie sau alta, ci abilitatea de a integra orice teorie în kitsch-ul numit Marele Marş“.

În definiţia lui Adorno, kitschul este „frumosul fără contraponderea sa, urîtul. Astfel, kitsch-ul, frumuseţe purificată, devine subiectul unui tabu estetic care, în numele frumosului, îi proclamă urîţenia“. Ascuns şi la pîndă, kitsch-ul aşteaptă momentul propice: „una dintre caracteristicile cele mai durabile ale kitsch-ului este că exploatează sentimentele fictive, neutralizîndu-le pe cele autentice. Kitsch-ul este o parodie a catharsisului“. În opinia lui Kundera, identitatea kitsch-ului îşi are originea nu în strategia politică, ci în metafore, imagini şi cuvinte. Defilarea sovietică de 1 Mai este prototipul, modelul „kitschului totalitar“, în care „toate răspunsurile sînt formulate dinainte şi exclud orice intrebare“, ducînd la o lume „în care existenţa rahatului este negată şi toată lumea acţionează ca şi cum acesta nici nu ar exista“.

Puterea de atracţie a kitsch-ului stîngist este difuză, fără un punct clar de origine, şi poate fi definită, în termenii lui Foucault, ca un fenomen nominalist: „puterea nu este o instituţie, nu este o structură şi nici o anumită tărie cu care sîntem înzestraţi; puterea este numele pe care îl atribuim unei situaţii strategice complexe, într-o societate dată“.

Kitsch-ul stîngist a făcut parte integrantă din propaganda la care am fost supuşi noi toţi, cei care am trăit sub comunism. Edward Bernays, părintele teoriei moderne a propagandei, scria în articolul său „Istoria este o armă“, publicat în 1928: „Propaganda modernă este un efort consistent şi prelungit de a influenţa relaţia publicului cu o antrepriză, idee sau grup. Important este că, fiind universală şi continuă, efectul total al propagandei este înregimentarea minţii publice într-un mod la fel de total, ca o armată care înregimentează trupurile soldaţilor“.

Scopul kitsch-ului stîngist nu era acela de a-i convinge pe credincioşi, ci de a crea o zonă de ambiguitate morală, care să permită şi să uşureze participarea pasivă a unei mari părţi a populaţiei în proiectul totalitar. Rolul esenţial al acestei structuri în creaţia şi menţinerea statului totalitar, şi anume printr-un nucleu restrîns de aderenţi convinşi adăpostit de o populaţie numeroasă, care aprobă tacit sau măcar nu se opune în mod explicit, a fost demonstrat în cazul Germaniei naziste de către Goldhagen. Mecanismul psihologic prin care participarea grupului larg devine posibilă este autoamăgirea: ca să accepţi soluţia care ţi se impune, ajunge să te convingi că nu există altă alegere.

În opinia lui Eric Ericson, ultimul stagiu al vieţii este caracterizat de conflictul dintre integritatea Sinelui şi disperare: dacă din perspectiva finală poţi contempla o viaţă de care te simţi mulţumit, atunci încerci un sentiment de împlinire, pe cînd, dacă simţi că ţi-ai ratat viaţa, ai un sentiment de disperare.

Autoamăgirea este mecanismul psihologic prin care se măsluiesc zarurile şi se înfrumuseţează realitatea. Crearea de versiuni modificate sau de-a dreptul false în jurul evenimentelor duce la o naraţiune consistentă cu valorile „în vigoare“ în momentul introspecţiei şi facilitează justificarea compromisurilor morale. Sinele are continuitate şi integritate longitudinală (consistenţa cu istoria proprie) şi transversală (ne păstrăm identitatea în situaţii diverse). Autoamăgirea menţine, între anumite limite, continuitatea şi integritatea Sinelui în pofida realităţii, cu scopul de a evita disperarea finală. Esenţa ei este un proces de autocenzurare, care, la rîndul lui, este un caz particular al unui proces mai vast, şi anume amuţirea Sinelui. Pe măsură ce vocea lăuntrică a Sinelui îşi pierde autenticitatea, devenim alienaţi de propria noastră fiinţă. Ca o boală autoimună, tendinţa de a ne amăgi întrebuinţează propriile noastre resurse psihologice ca să ne submineze moral.

Alte componente, mai toxice, ale cocktailului după care suferim de mahmureală au rezultat în urma înlocuirii terorii autentice cu potenţialul terorii şi cu amintirea terorii. Compromisurile morale necesare pentru a justifica propriile acţiuni bazate pe o teroare posibilă cer o autoamăgire mai deplină decît cele care au loc în contextul unei terori certe şi duc, în mod paradoxal, la o alienare mai profundă.

Gulagul virtual este mai vast decît cel real, fiind limitat numai de nevoia de sinceritate şi realism. Prins într-un hăţiş de minciuni şi semi-adevăruri, individul ajunge, vorba bancului, să aibă o părere proprie, dar să nu fie de acord cu ea.
Nu trebuie neglijată nici puterea de corupere a avantajelor, chiar şi minore, care puteau fi obţinute pe socoteala altora, justificate pe baza unei moralităţi dominate de principii utilitare, ca, de exemplu, „să moară capra vecinului“ şi „decît să plîngă mama mea, mai bine să plîngă maică-sa“. Aşa cum a remarcat Malaparte, napoletanii, care l-ar fi omorît pe acela ce le-ar fi atins copiii, îşi trimiteau ei înşişi copiii să se prostitueze cu soldaţi americani, pentru ţigări. Una este onoarea, alta e să nu ai Marlboro.

Ingredientul central, cel mai toxic şi rezervat mai ales adevăraţilor credincioşi, este ideea că drepturile individului trebuie subordonate întotdeauna binelui colectiv, determinat de către cei aflaţi la putere. Originea sa poate fi găsită în noţiunea de „libertate pozitivă“ definită de Isaiah Berlin: o libertate nu individuală, ci colectivă, obţinută prin participarea de bunăvoie a individului la procesul democratic. Rousseau, Hegel şi Marx fac parte dintre susţinătorii acestei orientări care, aşa cum a arătat Popper, dacă e dusă la extrem, dă naştere unei societăţi închise, unei dictaturi. Controlul limbajului a jucat un rol esenţial în reprimarea criticii şi a gîndirii, articulînd discuţia în termenii libertăţii pozitive, conferind astfel asupritorilor avantajul unei consecvenţe logice aparente. În exemplul dat de Orwell, dacă eliminăm cuvîntul „libertate“ din limbaj, în cîteva generaţii oamenii nu vor mai fi capabili să gîndească conceptul.

Regimurile pe care astăzi le considerăm criminale s-au bazat pe aderenţi convinşi că au descoperit calea spre Rai, cale pe care au mînat omenirea, cu convingere, în „Marele Marş“. Într-un tîrziu, cînd a devenit limpede că drumul era greşit şi că împăratul era în pielea goală, au fost văzuţi aşa cum erau. Cei care s-au simţit justificaţi să-i prigonească şi să-i execute pe cei care nu le împărtăşeau viziunea, sacrificînd individul pentru „binele colectiv“, sînt răufăcători şi ucigaşi. Cazul celor de bună-credinţă, care nu şi-au vătămat semenii, este mai complicat: acuzaţi că s-au închinat unor idoli falşi de către cei care pretind că nu cred în nici un fel de idoli, ei sînt consideraţi, în cel mai bun caz, nişte idealişti rătăciţi şi sînt trataţi cu un cinism ieftin născut dintr-o indignare falsă.

În studiul său din 1949, La Sociologie du Communisme, Monerot a descris comunismul ca fiind în acelaşi timp o nouă religie şi un stat laic, al cărui scop final este: „cea mai absolută tiranie concepută vreodată de omenire; o tiranie care nu recunoaşte nici limite spaţiale (limitate deocamdată la planeta însăşi), nici limite temporale (credincioşii comunismului refuză să contemple o epocă postcomunistă) şi nici o limită a puterii sale asupra individului. Nevoia de putere absolută cere posesia totală a fiecărei fiinţe umane convertite şi nu permite mai multă libertate în viaţa mentală decît în cea economică. Această cerinţă creează conflictul cu credinţe, religii şi valori care sînt mai vechi sau care se dezvoltă independent, şi bătălia începe. Noi sîntem bătălia“.

Mahmureala colectivă e cauzată de un simţămînt de vinovăţie difuz, pricinuit de faptul că foarte puţini au fost cu adevărat imuni la toxicitatea care a penetrat toate aspectele vieţii. Persistenţa memoriei atîrnă greu, ca în pictura lui Dali, ducînd la o nevoie puternică de justificare. Autoamăgirea permite celor mai mulţi să muşamalizeze episoadele mai compromiţătoare; alţii, speriaţi de responsabilitatea care însoţeşte autonomia, tînjesc după Statul-dădacă, alegînd calea nostalgiei false. Simptomele mahmurelii includ deteriorarea limbajului şi a normelor de comportament: mitocănia şi datul din coate trec drept iniţiativă; ostentaţia este simbolul succesului. În absenţa căinţei adevărate, ne prefacem că ne privim în ochi, dar gustul amar persistă. În vorbele nemuritoare ale lui Pogo, personaj de bandă desenată al satiristului politic Walt Kelly: „am întîlnit duşmanul, şi el este în noi“.